Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), populația României este tot mai îmbătrânită, numărul persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (peste 20% din totalul populației, potrivit Visual Capitalist) fiind cu un milion mai mare decât al copiilor de până la 14 ani.

Conform aceleiași surse, ponderea persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani aproape s-a dublat în perioada 2001–2020, în timp ce numărul tinerilor sub 20 de ani a scăzut dramatic. Acești indicatori ne plasează pe locul 12 în lume în topul celor mai vârstnice state, cu șanse mari de a mai urca câteva trepte în următorii ani, dacă scorul demografic negativ va evolua ca și până acum.

Cauzele sunt multiple și greu de înlăturat. Începând cu 1990, rata divorțurilor este de la un an la altul mai mare decât aceea a căsătoriilor, de unde derivă un efect important al natalității scăzute, dar nu singurul, fiind asociat cu sărăcia și riscul sărăciei, cu predominanța carierei profesionale în detrimentul vieții de familie, cu teama de un viitor mereu nesigur determinat de abulia și rapacitatea clasei politice, cu o scădere greu de explicat a instinctului deopotrivă matern și patern.

Migrația tinerilor în ultimele decenii, e vorba de milioane de tineri, dar și a familiilor cu copii cu tot se adaugă indicatorului îmbătrânirii populației României.

Contribuția pensionarilor la asigurările de sănătate, o măsură obligatorie

Potrivit ultimului Raport al Monitorului Fiscal European, îmbătrânirea populației reprezintă cel mai mare risc fiscal pe termen mediu pentru o treime din statele UE care include și România. Bugetul public nu mai face față cheltuielilor cu sănătatea pentru persoanele vârstnice care nu contribuie la asigurările de sănătate dar care beneficiază de servicii medicale gratuite și de medicamente compensate sau  decontate integral de Casa de Asigurări de Sănătate (CASS).

De la întâi august, Legea 141 pentru care guvernul Bolojan și-a asumat răspunderea în parlament impune plata către CASS a 10% pentru pensiile mai mari de 3.000 de lei, mai exact, pentru diferența până la această sumă. Sute de pensionari au dat guvernul în judecată, și nu doar cei cu pensii de până la 3.000 de lei, ci și pensionarii de lux din rândul magistraților, al polițiștilor, al foștilor directori de companii de stat cu pensii de peste 10.000 de lei.

Atât AUR cât și PSD au făcut front comun pentru respingerea acestei decizii absolut necesare pentru echilibrarea bugetului CASS. E imoral și nedrept ca un pensionar cu peste 10.000 de lei pensie să nu contribuie la fondul de sănătate, în condițiile în care CASS e la fundul sacului.

Viața pământului nu-și mai găsește loc în ritmul unei zile de muncă

Cea mai dramatică îmbătrânire a populației se regăsește în harta a sute de sate și comune. Dacă ar fi să cuprindem într-o singură propoziție gustul amar al dispariției comunităților țărănești, aceasta ar fi „Aici nu locuiește nimeni“. Sunt hectare de fâneață pe care nu le mai cosește nimeni, care rămân pârloagă peste toamnă, peste iarnă, peste primăvară.

Am cutreierat de-a lungul timpului prin multe astfel de sate. Liniștea îți țiuie în urechi ca o cimilitură celestă. Tinerii au plecat la oraș în căutare de locuri de muncă, au pus în cui coasele, secerile, cazmalele, au lăsat nemulse ugerele vacilor, au părăsit fânețele, vițeii de lapte, grădinile cu legume și zarzavaturi, holdele cu cartofi, lanurile de grâu și porumb, cântatul cocoșilor după miezul nopții.

Viața pământului reavăn nu-și mai găsește loc în ritmul unei zile de muncă, la fel ca rătăcirea lui Paraschiv al lui Moromete în declinul civilizației țărănești, care a dat bir cu fugiții de pe tarlaua cu grâu a familiei din Siliștea Gumești pentru a ajunge muncitor în pantofi la București.

Societatea țărănească a fost pervertită mai întâi prin colectivizarea forțată din anii 50ʼ, când țăranii au fost luați de la plug și încartiruiți în fabricile și uzinele industrializării megalomanice ale regimului comunist. A fost atunci un prim episod tragic al îmbătrânirii satelor prin dispariția comunităților țărănești suficiente sieși în care familiile își trăiau traiul din tată-n fiu.

Începând cu 1990, îmbătrânirea satelor a trecut printr-un nou episod pe fondul pervertirii mentalității tinerilor care a dus la exodul acestora în măruntaiele orașelor, cu precădere în București. Glasul pământului nu a mai însemnat nimic pentru ei în fața mirajului industriei și comerțului din mediul urban. Sau în fața pierzaniei de la periferia vieții urbane.

Părinții au rămas singuri în casele lor, trăindu-și amarul de la răsăritul până la apusul soarelui. Unii dintre copii, am întâlnit astfel de cazuri, le-au vândut belferilor în căutare de locuri de vacanță pământurile și casele cu tot cu părinții în ele. Bătrânii au rămas astfel un fel de chiriași în propriile case.

Societatea țărănească e privită și acum idilic, deși practic nu mai există. Sunt sate în care mai trăiesc doar câțiva bătrâni, în care au mai rămas în picioare doar câteva case țărănești, restul localităților rurale cu potențial turistic fiind împânzite de zeci de vile de vacanță, unele cu peste zece camere.

Vocile pentru care timpul încă are răbdare

Virginia Benga e cea mai în vârstă persoană din satul Ciocanu, de la poalele munților Piatra Craiului. Tocmai a împlitit 92 de ani, o îngrijește băiatul cel mai mic, medic în Poiana Mărului, dar încă își poartă de grijă, își încălzește singură mâncarea pe plita sobei, întreține focul în sobă, dă de mâncare găinilor.

„Cum v-a fost viața tanti Virginia?“, o întreb. „Am dus viață grea, dar nu a fost rea. E mare diferență, domnuʼ ziarist. Am patru copii, doi medici, o farmacistă și o economistă, fata cea mai mare, care mi-a murit. Nae, bărbatu-meu, era om tăcut, dar am făcut casă bună cu el. Ca să ne ținem copiii în școală, am muncit din greu, și nu doar la munca pământului. Nae a fost în fiece vară baci la stână, în Pietricica, făcea cea mai bună brânză în burduf din toate stânile. Pe timp de iarnă cosea cojoace pentru oamenii din sat ca să mai luăm un ban. Eu mai croiam la mașina de cusut, o am și acuma, câștigam un ban în plus. N-a fost ușor să ținem patru copii în facultate. Am dus greul, dar nu am lăsat răul să ne dezbine, domnule ziarist.“

La plecare, tanti Virginia mi-a dat patru ouă și un boț de brânză.

Ce m-a durut mereu a fost că mi-au plecat copiii de acasă

Moise Poponeci stă să împlinească 90 de ani. Cât era în putere, era cel mai bun cosaș din sat. Am cosit și eu cu el, cu ziua, cum se spune, ca să-mi strâng bani pentru facultate. În urmă cu doi ani, băiatul cel mic i s-a spânzurat în grajdul vacilor. Avea o depresie de mai mulți ani, căreia nu i-a căutat leacul. Nenea Moise trăiește acum fiecare zi cu amarul sugrumându-i sufletul. Dar trăiește. Hectarele de fâneață nu mai are cine să le cosească. Le dă în arendă, pe nimica toată, la un văcar care are stână de vaci.

„Cum v-a fost viața, nenea Moise?“, îl întreb. „A fost pe sufletul meu. Mi-a plăcut munca și nu m-am ferit de greu. Cu mulți ani în urmă era mare foamete și umblam prin Ardeal să mai fac niște bănișori. Le tundeam ardelenilor oile, le făceam pastramă, le întindeam bălegarul pe fâneață. Mă întorceam acasă cu bănișorii și îi foloseam pentru cele de trebuință. Ce m-a durut mereu a fost că mi-au plecat copiii de acasă și a rămas casa pustie. Cum să pleci, domnule, de la casa ta, de la familia ta, și să lași în urmă pământul din care ți-ai bucurat sufletul? De ce așa de mare risipă?“

Am plecat din satul de la poalele munților Piatra Craiului cu gustul amar al clipei fără întoarcere. Închei acest text ca o rugăciune în speranța că societatea țărănească ar putea să se întoarcă. O iluzie, desigur, dar și speranța că încă totul nu e pierdut.