În fine s-a spart monotonia discursului uniform şi festiv despre UE. A apărut o diferenţiere care era oarecum sugerată de politica USL începând din primăvara anului 2012, dar care nu a fost exprimată explicit. Liberalii se pronunţă pentru o amânare pe o perioadă mai îndelungată a adoptării monedei comune. Preşedintele PNL, Crin Antonescu, a spus că nu este interesat de convergenţa fiscală pe care o presupune pactul de stabilitate, iar deputata europeană Adina Vălean a consolidat mesajul în declaraţiile sale de duminică de la Ploieşti: “Eu cred că România se simte foarte bine în afara zonei euro şi că nu există nicio obligaţie de aderare la zona euro. Un lucru pentru care noi am insistat în Parlamentul European şi pe care îl vom promova şi în continuare este diferenţierea sau fundamentarea politicilor economice şi fiscale europene pe studii de impact asupra zonei non-euro. Cu alte cuvinte îmi doresc ca atunci când se iau decizii de politică economică şi financiară la Bruxelles să se evalueze care este şi impactul în afara zonei euro, pentru că România e în afara zonei euro”.

În 2012 liderii USL lăsau să se vadă o mare nemulţumire pentru uşurinţa cu care preşedintele Traian Băsescu acceptase pactul de stabilitate care privea în primul rând ţările din zona euro, dar nu manifestaseră o opoziţie explicită. În plus Tratatul de stabilitate a fost ratificat şi a intrat în dreptul intern producând efecte în anumite privinţe precis enumerate. Diferenţa de viziune apăruse indirect în declaraţiile legate de termenul prevăzut pentru adoptarea monedei comune. Dacă Traian Băsescu propunea mereu termene stricte, liderii USL se pronunţau vag.

PNL a părăsit guvernarea, dar se pare că a păstrat în comun cu PSD reticenţa faţă de un calendar strict al aderării la moneda comună. Între timp guvernatorul BNR, fără să se pronunţe explicit, a dat de înţeles că ar fi mult mai bine ca România să adere la moneda comună abia după ce va fi atins convergenţa reală, ceea ce înseamnă o consolidare generală a economiei şi o creştere substanţială a nivelului general de trai.

Militanţii PMP sunt singurii care au continuat să se exprime în favoarea grăbirii pe cât posibil a aderării la moneda comună, chiar dacă au împins şi ei termenul către sfârşitul deceniului. În 2010 preşedintele Traian Băsescu anunţase intenţia României de a adera efectiv la Euro în 2015. Guvernul Ponta nu a făcut nicio declaraţie angajantă, dar nu a dat de înţeles că ar tinde să se grăbească.

Între timp mai mulţe ţări non-euro (Cehia, Polonia, Bulgaria, Ungaria ) au lăsat la rândul lor să se înţeleagă că au multe de făcut până la adoptarea monedei comune.

În orice caz este pentru prima dată când cineva spune că România nu doar că nu trebuie să se grăbească, dar că “se simte foarte bine în afara zonei euro”. Candidata Alina Vălean mai spune că “nu există nicio obligaţie de aderare la zona euro”. Acest lucru este însă discutabil. România s-a angajat să adere la euro, dar este drept că în actuala circumstanţă europeană nu va fi nimeni care să ceară României să se grăbească. Deşi există o obligaţie formală, nu există termene.

De fapt astăzi cei mai avizaţi specialişti ai integrării europene din principalele ţări fondatoare (Germania şi Franţa) nu recomandă nimănui să adopte în pripă moneda comună, ba mai mult s-au formulat multe propuneri pentru iniţierea unei integrări mai avansate a ţărilor euro, în primă instanţă. Realitatea este că tot mai mulţi oameni avizaţi au înţeles că o integrare avansată nu ar fi posibilă cu adevărat cu toţi cei 28 de membri în acelaşi timp.

În România au început aşadar să se separe apele de uscat. PNL se pronunţă pentru rămânerea în afara Euro, iar PMP şi Preşedintele Băsescu pentru o accelerare pe cât posibil a pregătirilor de aderare pentru ca România să fie cooptată cumva în rândul ţărilor participante la o integrare mai avansată, fie şi în calitate de observator. Toate acestea sunt proiecte vagi despre care politicienii au vorbit public destul de puţin. Ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble spunea la începutul anului trecut că ar fi favorabil constituirii unui Parlament al zonei euro, dar discuţia a fost inhibată de teama de a nu declanşa reacţii politice nefavorabile. Iar în afara mediului politic, specialiştii nu au exclus cooptarea unor ţări non-euro, dar nu s-au referit la România, care este încă departe de a se apropia de nivelul economiilor occidentale. La un moment dat cineva admitea că Polonia ar putea fi totuşi luată în considerare.

Clivajul acesta legat de calendarul adoptării mondei comune nu ar trebui însă citit ca o înfruntare dintre euro-entuziaşti şi euro-sceptici. Această separaţie are sens în Germania sau Franţa şi într-un chip distinct în Marea Britanie. În România nu euro în sine este problema, ci găsirea celor mai bune căi de dezvoltare economică şi, implicit, de a obţine o convergenţă reală.

Horaţiu Pepine