Oamenii de aici ajung pe malul drept fie trecând râul pe bac sau prin postul vamal al așa-numitelor autorități transnistrene. În acei 30 de ani de izolare, ei deja s-au obișnuit să facă parte din peisajul unui conflict înghețat și sunt gata oricând de o escaladare. DW a realizat un reportaj, în care a discutat cu mai mulți localnici despre viața lor în mijlocul unui conflict înghețat, aspirațiile europene, dar și despre relația lor cu Federația Rusă.

Liniște într-un butoi cu pulbere

În satul Cocieri, raionul Dubăsari, ajungi pe două căi. Pe un feribot vechi, care pornește o dată pe oră din satul Molovata, de pe partea dreaptă a Nistrului, treci pe malul stâng în satul Cocieri. „Bacul”, cum este numit de localnici, este folosit mai des de cei care se duc la Chișinău să-și cumpere produse, dar și de agenții economici, care își vând marfa în satele aflate sub jurisdicția autorităților moldovenești. Toți aleg această cale pentru a nu fi supuși controlului, dar și taxelor vamale, care sunt impuse de autoritățile separatiste de la Tiraspol. O altă cale de a ajunge în Cocieri este cea terestră - drumul traversează podul din apropierea orașului Dubăsari.

Am ales și noi să traversăm râul Nistru cu feribotul. Platforma de metal pe care erau doar câteva mașini este tractată de un vaporaș sovietic. Călătoria este gratuită și durează circa 10-15 minute. Chiar la stație, pe malul stâng al râului, se află un post de pacificatori ruși, dislocați aici în urma acordului de încetare a focului semnat în 1992 la Moscova între președintele rus Boris Elțin și primul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur. Chiar deasupra postului este afișat un anunț, care interzice filmarea și fotografierea. Doi soldați ruși, rezemați pe un vehicul blindat, ne privesc îndelung de sub măști.

După ce trecem postul, ne întâlnim cu Iurie Coțofan, un veteran al războiului din Transnistria, care a luat arma în mâini în 1992 pentru a-și apăra localitatea natală Corjova, aflată astăzi sub controlul așa-ziselor autorități transnistrene. De opt ani el are interdicție de a intra în Transnistria, acolo unde locuiește mama sa.

„Deja de 32 de ani avem imunitate la posturile de pacificatori. Sunt posturi problematice, instalate ilegal. Noi înțelegem că ele reprezintă un garant al păcii, pentru că ele nu stau pur și simplu așa. Ele stau la toate drumurile cheie, instalații inginerești, la bac sau poduri, ca în caz de ceva să poată interveni. Sunt o persoană indezirabilă în Transnistria. Cel mai mult mă afectează că în Corjova trăiește mama mea, pe care nu o pot vizita. De asemenea, în Dubăsari am apartament în care nu pot locui. Dacă mă duc, o fac pe ascuns. Dar, deseori cineva mă trădează și le spune autorităților de acolo. De aici se încep și problemele. Sunt arestat, mă țin închis, iar pe urmă mă deportează de pe teritoriul satului unde m-am născut și unde am luptat. În 1992, noi am apărat satul, dar la sfârșitul războiului, printr-un nu știu ce acord, acesta a fost cedat așa ziselor autorități separatiste de la Tiraspol. Am luptat pentru aceste sate, dar cu părere de rău am fost vânduți”, ne spune Iurie.

Odată cu începutul războiului din Ucraina mai mulți locuitori au fost speriați că scenariul din 1992 se va repeta, iar Iurie credea că dacă trupele ruse nu vor fi oprite de armata ucraineană, acestea vor ajunge pe malul Nistrului sau și mai departe.

„Cine v-a spus că la noi e liniște? La noi din 1991 nu este liniște. Cât timp se va afla armata rusească pe malul stâng al Nistrului liniște nu va fi. Aceste locuri au fost ocupate de forțele ruse, o situație similară cu ceea ce s-a întâmplat în Georgia, după același scenariu, care a fost și în Ucraina. În cazul unui război eu sunt permanent gata. Eu posed armă legal și am cartușe pentru a lupta în primele ore. Dar mai departe dacă nu ne vor dota, vom lua armele de trofeu, cum am mai făcut-o odată. Unde să plecăm noi? Unde să mă duc ca să mă simt ca acasă”, se întreabă retoric veteranul.

Izolați în propria țară

Satul Cocieri are aproximativ 4000 de locuitori, majoritatea fiind moldoveni care vorbesc româna. În localitate se află mai multe instituții publice, printre care o grădiniță de copii, liceu, dar și o școală de arte. Viața din acest sat nu se deosebește practic cu nimic de una de pe malul drept al Nistrului, iar migrația a afectat puternic localitatea în ultimii 30 de ani.

În centrul satului ne întâlnim cu Raisa Spinovschi, primarul localității. Ea ne spune că vrea să atragă mai multe investiții europene și că mai are mult de lucru în sat, în special, la infrastructură, drumuri, apă și canalizare.

„Principala problemă a locuitorilor din Cocieri este libera circulație în regiunea transnistreană, pe care la acest moment nu o avem. Ca să ajungem astăzi la Chișinău, de exemplu, trebuie să trecem prin așa-zisa vamă transnistreană și acolo sunt impedimente ca să circulăm liber. În primul rând, ne sunt cerute pașapoartele pentru a fi înregistrați, stăm în rânduri mult timp, dacă avem marfă permanent avem probleme. Nu putem trece liber, chiar ca persoane fizice, ceva mai mult decât ceea ce prevede legislația lor. Climatul investițional aici este foarte rău dezvoltat, pentru că agenții economici, practic, nu vor să investească aici, deoarece există probleme de circulație a mărfurilor. Toți agenții economici din domeniul comerțului aduc marfa doar folosind feribotul. Problema cea mai mare este când râul Nistru îngheață sau bate vântul tare și feribotul își sistează activitatea. Astfel, cel mai mult suferă cei care aduc produse alimentare. Atragerea investițiilor, susținerea agenților economici și crearea locurilor de muncă sunt cele mai stringente probleme. Acestea ar fi condițiile care ar face ca oamenii să rămână aici, inclusiv tineretul care pleacă deoarece nu are un loc de muncă. De aceea și rata șomajului este destul de înaltă”, a declarat pentru DW primăriţa

Bătrânii - pentru est, tinerii - pentru vest

Chiar la marginea satului Cocieri, în apropiere de Dubăsari, se mai află încă un post de pacificatori ruși. Aici se termină sfera de influență a Chișinăului. Doar acest post separă satul Cocieri de Transnistria, în care mulți din localitate merg la cumpărături. Un „beneficiu” este că locuitorii procură gaz din regiunea transnistreană la un preț mult mai mic decât plătesc locuitorii din restul republicii. Fie din această cauză sau din cauza că aici propaganda e mai prezentă decât în altă parte, părerile cetățenilor privind viitorul țării sunt împărțite.

La magazinul din centru satului o întâlnim cu Valentina, care ne spune a trăit pe timpul Uniunii Sovietice foarte bine și că optează pentru relații bune în continuare cu Rusia.

„Am trăit ca frații cu populația din Federația Rusă, iar ceea ce se petrece astăzi nu este normal. Nu trebuie să stricăm relațiile pe care le-am avut. Noi vrem să avem relații cu Rusia la fel cum erau înainte. Destabilizările sunt făcute de politicieni. Noi aici suntem nevoiți să cedăm multe lucruri. Noi de exemplu aici nu avem spital și suntem nevoiți să mergem în Transnistria. Iar Maia Sandu ce face acum? Ea vrea să iasă din CSI. Vă dați seama ce înseamnă pentru populația simplă acest lucru. Stricarea acestor relații poate să aducă un nou război ca în 1992. Noi nu avem nevoie acum de un nou război. Maia Sandu, însă, face tot posibilul ca să apară un nou focar de război. Eu nu sunt împotriva Europei, dar noi nu trebuie să fim supuși Europei”, spune femeia.

Vecina ei, Maria, susține şi ea prietenia cu Rusia: „Eu cred că trebuie să avem o relație bună cu Rusia. Eu am lucrat 10 ani acolo bucătăreasă. Acum, după ce s-a început războiul în Ucraina, relațiile au început a se strica. Noi nu dorim să avem război și nu înțeleg de ce lumea are nevoie de război, de ce america (SUA) face război? Mie mi se pare că America tot răul face. Ei le dau armament ucrainenilor, iar Putin cred că vrea pace. Chiar dacă mulți zic că el a început, eu cred că este totul invers. El vrea să îi apere pe toți”.

Aceste păreri sunt departe de Cristian, un tânăr care învață la liceul din sat. El se simte străin în localitatea de baștină, în care mulți se gândesc la o relație bună cu Rusia și ne spune că după absolvirea liceului ar vrea să plece din sat.

„Este cam greu să trăiești într-un asemenea sat. Sunt foarte puține posibilități. Nu ai cu ce te ocupa. Aș vrea să plec peste hotare ca să învăț, dar eu trăiesc într-o familie nu prea bogată și nu avem bani. Aș vrea să am mai multe posibilități. Când s-a început războiul din Ucraina noi am discutat cu familia. Erau discuții că vor veni rușii, dar nu s-a întâmplat nimic. Este foarte strașnic dacă se va întâmpla la fel ca în 1992. Nimeni nu vrea aceasta. Ne rugăm să fie totul bine și să nu ne implice nimeni în acest conflict”, susține tânărul.

În timp ce autoritățile de la Chișinău declară drept prioritate națională integrarea europeană, cetățenii continuă să aibă opinii împărțite privind vectorul de dezvoltare al țării. Cu cât te îndepărtezi mai mult de capitala Republicii Moldova, cu atât discrepanțele se conturează mai mult. Incertitudinea planează nu doar asupra satului Cocieri, care trăiește izolat, cu un război și un conflict înghețat în spate, dar și asupra celorlalte regiuni ale țării. Politicile de coeziune socială ar fi acel element, care ar uni moldovenii de pe toate malurile și ar asigura reziliența și dezvoltarea, pe care le promovează toate guvernările pro europene.