Pomii aflaţi de-a lungul Humboldtstraße din Halle au îmbrăcat un veşmânt verde, văratec. Strada este azi pustie, cu totul altfel decât a fost pe 10 octombrie 2019, când am fost ultima dată aici. Pe atunci se adunase în tăcere o mulţime de oameni, la o zi după ce un bărbat în vârstă de 27 de ani trăsese cu arma în uşa de lemn a sinagogii.

Singurul lucru care îmi aduce aminte de atmosfera îngrozitoare de atunci este maşina de poliţie parcată undeva la colţ de stradă şi o duzină de găuri produse de gloanţe în uşa lăcaşului de cult.

Uşa a rezistat, doi oameni au murit

Faptul că uşa a fost una foarte rezistentă a salvat probabil viaţa celor aproximativ 50 de oameni care se adunaseră în sinagogă pentru sărbătoarea de Yom Kippur. Ce ironie înfiorătoare: extremistul de dreapta Stephan B. pornise la vânătoare de minoritari; a atacat lăcaşul mozaic şi un fast food turcesc, dar a sfârşit prin a ucide cu pistolul său disfuncţional, construcţie proprie, doi germani get-beget. Pe Jana L., în vârstă de 40 de ani, o trecătoare, a ucis-o pe trotuarul din faţa sinagogii, iar pe Kevin S., un muncitor pe şantier în vârstă de 20 de ani, l-a răpus în fast food-ul turcesc, aflat la trei străzi distanţă, unde acesta se afla în pauza de prânz pentru a mânca ceva.

Între sutele de oameni care s-au adunat o zi mai târziu pe Humboldtstraße s-au aflat localnici, reporteri şi câţiva politicieni, înconjuraţi de poliţişti. Şocul provocat de atentat şi o disperare tăcută pluteau în aer. Ziariştii între care mă număram şi eu păreau cumva descumpăniţi. A relata despre efectele unor astfel de întâmplări cumplite este probabil sarcina de serviciu cea mai grea. Ce să spunem? Ce să-i întrebăm pe oameni? Ce simt ei este atât de evident încât orice întrebare e de prisos şi pare deplasată.

Opt luni mai târziu, liniştea s-a reinstaurat pe Humboldtstraße. Reporterii şi echipele de televiziune nu au permisiunea să intre în clădirea sinagogii. Max Privorozki, preşedintele comunităţii, născut  la Kiev, dă interviuri în biroul său aflat în cealaltă parte a oraşului. El mi-a explicat că poliţia este informată printr-un sistem automat dacă se schimbă ceva în viaţa cotidiană a comunităţii. Astfel, poliţiştii află şi dacă un profesor de limbă îşi contramandează o oră de curs. Despre detaliile acestui sistem el a preferat să nu vorbească.

Privorozki se simte îndatorat că poliţia se ocupă de comunitatea sa. Dar lasă să se înţeleagă că astfel de măsuri puteau fi aplicate şi mai înainte. După atac, mulţi s-au întrebat de ce nu au stat de Yom Kippur poliţişti de pază în faţa sinagogii, aşa cum este normal în oraşele germane mari, cum ar fi Berlin sau Köln.

Antisemitismul, o primejdie în creştere pentru cele câteva sute de evrei din Halle, era evident dinaintea atentatului. Iar acum? "Observ o modificare calitativă a incidentelor antisemite. Asta nu are nimic a face cu atentatul. Multor oameni nu le era deloc ruşine să se manifeste ca nişte antisemiţi deja din anii trecuţi", a declarat pentru DW Privorozki.

Amintire infernală

"Oameni ca mine, care au trăit asta, nu vor vorbi pe această temă", spune Privorozki atunci când este întrebat despre ce s-a întâmplat pe 9 octombrie 2019. "Asta nu poate, probabil, să înţeleagă decât cel care s-a aflat în ziua respectivă în sinagogă sau a supravieţuit unui alt atentat. Acesta este un incident pe care-l păstrezi pentru tine şi îl analizezi în interiorul tău, câteodată cu ajutor din partea unui psiholog, câteodată fără. Este ceva de natură privată."

Astăzi, lui Privorozki îi merge relativ bine. "Am noroc. Am multă muncă de făcut, astfel încât nu am timp să mă gândesc la altceva", spune el. Dar îşi dă seama că şi el a devenit mai temător. Tresare când aude un elicopter sau focuri de artificii.

Scăpat ca prin minune

Şi Ismet Tekin, care a scăpat ca prin urechile acului în urma atacului asupra fast food-ului turcesc, preferă să nu vorbească despre cele întâmplate. Tocmai se îndrepta spre local pentru a intra în tură când Stephan B. a năvălit afară şi a deschis focul asupra sa. Anterior, făptaşul a tras de mai multe ori asupra singurului client aflat înăuntru. Astăzi Tekin şi fratele său se ocupă de fast food. Fostul proprietar le-a cedat localul după atentat. "Să trăieşti o asemenea zi a fost cumplit. Nu-şi poate nimeni închipui. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva", a declarat el pentru DW.

Pandemia de coronavirus şi inevitabila catastrofă financiară care a afectat nenumărate localuri mici nu au uşurat viaţa lui Tekin. El a avut foarte puţin parte de ajutoarele promise de administraţia oraşului după atentat. Dar seria de crize, întâi atacul apoi pandemia, l-a făcut pe bărbatul de 38 de ani foarte umanist în gândire. "Oamenii sunt mai de preţ decât orice. Corona a demonstrat asta. Fiecare oraş a fost ca un film de groază. Pustiu şi liniştit."

Ce se va întâmpla acum?

La Halle, la fel ca în Chemnitz sau Hanau şi în toate celelalte oraşe în care au existat atacuri teroriste de extremă dreaptă, se pune cu precădere următoarea întrebare: care vor fi consecinţele?

Torsten Hahnel cunoaşte bine mediul de extremă dreaptă din Halle. L-a combătut mai bine de trei decenii. Fondatorul iniţiativei antirasiste "Împreună" a observat cum s-a dezvoltat acest mediu. În anii 1990 a existat subcultura neonaziştilor şi a skinheads, iar violenţa şi chiar crimele comise în stradă nu prea ajungeau în atenţia presei. "Între timp apariţia în public a cercurilor de dreapta şi de extremă dreaptă este tolerată mai mult sau mai puţin, de la formaţiunea Alternativa pentru Germania (AfD) până la fapte de violenţă, aşa-zis izolate." Potrivit serviciului de informaţii interne BfV, în Landul Saxonia Anhaltină există aproximativ 1.230 de extremişti de dreapta activi.

Hahnel îşi aminteşte de starea de şoc ce domnea în Halle în zilele de după atentat. El a fost "surprins pozitiv" de primele reacţii ale populaţiei. S-a format un lanţ uman pentru a proteja simbolic sinagoga. Mii de oameni s-au adunat spontan în piaţă, au adus flori şi au aprins lumânări.

"Aveam sentimentul că oraşul s-a schimbat total", afirmă el. "Toţi erau cutremuraţi şi aveau senzaţia că trebuie să se afle acolo. Apoi a apărut întrebarea: ce facem acum?" Este o întrebare la care nu se poate răspunde uşor, spune Hahnel. "Nici eu nu ştiu prea bine cum ar trebui să se schimbe un oraş după un astfel de atentat."

Speranţă zadarnică

Chiar dacă iniţial oamenii din Halle au fost cutremuraţi de cele întâmplate şi au manifestat solidaritate, între timp ei au revenit la o toleranţă blazată faţă de extremismul de dreapta. Demonstraţiile săptămânale, adesea făţiş antisemite, există în continuare. Nu sunt ample, dar se înscriu în peisajul străzii. Mai că nu revoltă pe nimeni, făcând abstracţie de cei câţiva activişti ai mişcării de extremă stângă Antifa.

"În zilele de după atentat am crezut că poate va exista o durabilitate, pe măsura gravităţii celor întâmplate. O nouă formă de organizare, mai mulţi oameni care să participe la acţiuni, mai mulţi oameni care să ne sprijine", spune Hahnel. Această speranţă s-a spulberat între timp. "Nu este un reproş, este o constatare."