Potrivit datelor furnizate de Ministerul Justiției, 16.200 de deținuți au fost eliberați din închisori în baza Legii nr. 169/2017 privind recursul compensatoriu, lege  promovată de fostul  ministru al Justiției Tudorel Toader în guvernarea PSD. În 2019 legea a fost abrogată de Parlament și de președintele Iohannis.  Dintre deținuții eliberați, 1834 aveau condamnări pentru omor, iar 762 pentru viol. Am reținut doar numărul infractorilor cei mai înrăiți care au fost eliberați și care au speriat populația. Părinții mergeau zilnic să-și ia copiii de la școală, chiar dacă erau în clasele de gimnaziu sau de liceu. Mulți și-au dublat încuietorile de la ușa de intrare în casă. Au apărut gratiile și la etajele superioare ale blocurilor. Cumpărăturile se făceau de regulă până la lăsarea întunericului.

În cei doi ani cât a funcționat legea recursului compensatoriu, din totalul deținuților eliberați aproape 1.000 au recidivat și au fost din nou arestați. Au fost înregistrate, pe lângă alte infracțiuni, crime, violuri, molestarea sexuală a copiilor.

Deținuții din România vs. deținuții din Europa

Consiliul Europei  a publicat în 2021 raportul anual privind condițiile din penitenciarele statelor europene. România este pe locul 3 în Europa la rata deținuților condamnați pentru crimă și pe locul 6 la numărul de condamnați pentru viol. Rata recidivei este de 36% față de 47% media europeană. În România se cheltuie în fiecare zi 43 de euro pentru un deținut (din care 80% sunt salariile personalului) în timp ce media europeană este de 64 de euro. În fine, România are 10% arestați preventiv care nu au primit o condamnare definitivă față de media europeană de 22%. Deutsche Welle a publicat o statistică potrivit căreia  „aproximativ 100.000 de oameni în Uniunea Europeană se află în închisoare fără o condamnare definitivă. Un deținut din cinci, 12.000 doar în Germania – oameni care nu au fost încă găsiți vinovați, dar care sunt ținuți în ciuda acestui fapt în închisoare".

Arestarea preventivă cu dublă măsură

În România, nu de puține ori arestarea preventivă este un abuz din cauza faptului că instanțele de judecată nu prezintă o motivare legală temeinică. Cele mai frecvente argumente în favoarea arestării preventive sunt acelea că inculpatul reprezintă un potențial pericol public sau că va încerca să se sustragă justiției. Această procedură nu se aplică însă și infractorilor vedete, demnitari sau foști demnitari, oameni de afaceri corupți, șefi ai clanurilor mafiote care tocmai asta au făcut – s-au sustras justiției părăsind țara pentru a trăi în paradisuri ale infractorilor. În prezent, peste 4.450 de infractori nu sunt de găsit sau se află în țări cu care România nu are acorduri de extrădare. Justiția cu dublă măsură a funcționat și în aceste cazuri.

În unele cazuri de arest preventiv cei anchetați au acuzat faptul că ofițerii de poliție le-au aplicat „rele tratamente": palme, pumni, bastoane de cauciuc.

„Lasă că merge și așa“

Supraaglomerarea rămâne o problemă flagrantă a sistemului penitenciar, care funcționează cu 127% din capacitate. Unele închisori depășesc cu 150% spațiul reglementat al celulelor. Față de 4 m² pentru un deținut, cât prevăd regulamentele internaționale, în majoritatea închisorilor din România unui deținut îi revin doar 2 m².

Celulele au pereții coșcoviți și plini de igrasie, saltelele sunt înțesate cu ploșnițe și gândaci, încălzirea în timpul iernii e insuficientă iar apa caldă e raționalizată. Asistența medicală, mai ales cea psihiatrică, este la limita cea mai de jos. Medicii psihiatri fie lipsesc, fie au conduita gardienilor. Este de notorietate faptul că în spațiul penitenciar bolile psihice fie debutează, fie se agravează. Or, tocmai aici Direcția Națională a Penitenciarelor aflată în subordinea Ministerului Justiției aplică formula „Lasă că merge și așa“. Doar sunt niște criminali, violatori, hoți, traficanți de droguri sau traficanți de carne vie – cât de oripilantă e această ultimă denumire!

Mai departe: Autovătămările și tentativele de suicid sunt pedepsite ca infracțiuni disciplinare. Restricțiile privind vizitele persoanelor din familie sau ale celor apropiați sunt și ele tratate ca sancțiuni. Astfel că rolul legăturii deținutului cu familia în loc să umanizeze, dezumanizează.

Vor fi voci care vor spune că „sunt de partea pușcărișilor“. Problema se pune însă în următorii termeni: Poate fi numit un criminal om? Din păcate, da. Poate fi numit un violator de copii om? Din păcate, da. Și criminalul, și violatorul au unele drepturi care nu pot fi încălcate în timpul executării pedepsei.

Ce se întâmplă cu deținuții după ce sunt eliberați din închisoare? Unii recidivează și se întorc după gratii. Alții recidivează tocmai pentru a se întoarce după gratii, neavând pe nimeni, neavând nimic. Mulți își caută un loc de muncă, însă devin mulți dintre cei mulți fără nici o speranță. Societatea îi expulzează în virtutea etichetei de pușcăriaș pe care o poartă toată viața. Sunt însă, probabil cei mai mulți, care își iau viața de la capăt. Se integrează în rândul lumii cu implacabila etichetă de pușcăriaș. Au ieșit mântuiți din închisoare? Mulți probabil că nu. Dar au această șansă până la moarte.