Peste cîteva zile, la 20 mai, se împlinesc 30 de ani de la primele alegeri „libere“ desfășurate în Duminica Orbului. A fost pentru prima dată, după o jumătate de secol de comunism, cînd românii postdecembriști au avut dreptul să aleagă între a merge la vot sau a sta acasă. Un drept pe care regimul comunist îl convertise în obligație. Primăriile și în general întregul activ de partid și de stat urmăreau ca nu cumva vreun cetățean să fie absent. Buletinele de vot cuprindeau numele unui singur politruc ce urma să facă parte din Marea Adunare Națională, două casete cu „da“ și „nu“ în dreptul politrucului și listele cu numele celor care trebuiau să voteze, adică să semneze că au „ales“. Comuniștii nu foloseau ștampile pentru ca eventualele semnături rebele să fie ușor de descifrat de către Securitate.

Și acum 30 de ani, prezența la vot a fost într-o bună măsură obligatorie, în condițiile în care mai ales populația rurală, dar și trăitorii mahalalelor, prima generație a purtătorilor de pantofi ai orașelor, milioanele de muncitori din industria falimentară, militarii, șomerii au fost îndreptați, nu coercitiv, ci printr-o propagandă deșănțată a noilor stăpîni ai destinelor spre secțiile de vot, pentru ca nu cumva țărăniștii și liberalii să ne „vîndă țara“. Asta, pe de o parte. Însă pe de altă parte, cei mai mulți români au dat fuga (chiar și pensionarii, întineriți subit) să-și exercite dreptul la vot. 

Știm cu toții cum Iliescu și FSN au fost aleși în proporție de masă la 20 mai 1990. A fost votul care a perpetuat marea mineriadă națională a românilor contra români, ale cărei consecințe le trăim și azi. 

Drepturi de-a gata, obligații facultative

De unde a început acest dezmăț al încrederii oarbe în comuniștii reciclați, al punerii la zid a valorilor, al autosuficienței și libertinismului funciar? Avansez aici un posibil răspuns: imediat după fuga lui Ceaușescu, românii, fără a generaliza, s-au trezit brusc cu o serie de drepturi care le-au fost „date“, care le-au fost puse în brațe de-a gata, fără ca beneficiarii acestora să dea seamă de ele, fără să le treacă printr-o sită deasă a datoriei de a le cîștiga. În sensul celor spuse, nu îndatoririle, ci drepturile ar fi trebuit să fie de fapt cele care să constrîngă comportamentul public al românilor după decembrie ’89, care au ieșit pe o ușă din comunism și au intrat (au crezut că intră) în aceeași secundă pe cealaltă în democrație. Nu și-au pus problema că era imposibil ca poarta democrației să le fie larg deschisă imediat după ce ieșiseră dintr-un regim totalitar care le viciase profund felul lor de a trăi și de a se raporta față de ceilalți, față de societate în general. 

Dreptul de a fi autist

În felul acesta, societatea funcționează tot mai mult ca un cont național pe Facebook. În decembrie ’89 s-a dat drumul la libertatea de exprimare și de opinie, unul din drepturile cenzurate draconic de regimul totalitar. Oamenii simt nevoia, o nevoie organică, să se exprime: să comunice, să polemizeze, să socializeze, să livreze știri și informații în spațiul public, multe dintre acestea false, să înjure, să calomnieze și, într-o foarte mare măsură, să bată cîmpii. Libertatea de opinie este un drept fundamental înscris în Constituție. Dar cine e răspunzător de îndatorirea fundamentală de a exercita acest drept (îndatorire prevăzută și aceasta în Constituție) în situația în care internauții împroașcă cu noroi persoane pe care nu le-au văzut niciodată, dau verdicte elucubrante asupra caracterelor și vieților oamenilor, reînvie miturile comunismului sau neagă, cu o ignoranță desăvîrșită sau cu rea intenție Holocaustul, crimele regimurilor totalitare din fostul bloc sovietic sau, mai aproape de noi, îmbracă în frac pușcăriași de calibrul unor Năstase, Dragnea, Mazăre sau încă necondamnatului Iliescu?

Creditarea impostorilor

Se pune întrebarea cine creditează dreptul de a fi susținător al unor personaje precum Șerban Nicolae, Tudorel Toader, Valer Dorneanu și încă mulți alții, de la baza pînă la vîrful ticăloșiei politice? Nimeni altul decît proprietarul drepturilor primite de-a gata, fără să se fi achitat de datoria de a le cîștiga: prin informare, prin a-și apleca urechea și la vorbele celuilalt, prin ieșirea din coconul autosuficienței, prin discernămînt sau măcar din curiozitate.

Au dreptul susținătorii personajelor de tristă prezență mai sus menționate de a le alege în funcții și înalte demnități politice? La modul teoretic, da. Dar procedează ei în cunoștință de cauză, altfel spus, au făcut apel la responsabilitatea, la îndatorirea de a avea acest drept, măcar prin consultarea fișelor de cadre ale politrucilor de ieri și de azi? Sută la sută, nu.

Dar personajele respective au dreptul constituțional de a fi votate? La fel, la modul teoretic, da. Dar s-au achitat aceste personaje și alte sute sau mii de aceeași factură de îndatorirea de a avea acest drept? Să luăm cazul președintelui CCR Valer Dorneanu. În situația în care a sărutat mîna PSD de-a lungul decadelor post-decembriste, are el dreptul să judece obiectiv, imparțial, dacă o lege e constituțională sau nu? Teoretic, da, doar este președintele Curții. Dar s-a folosit el de îndatorirea de a fi apolitic și imparțial pentru a cîștiga dreptul respectiv? Nu a făcut-o, pentru că mîna lungă a PSD i-a fost și mamă și tată. Are așadar Dorneanu dreptul să fie președintele Curții, un drept pe care să-l fi cîștigat, iar nu să-i fie donat de cerberii PSD? Sută la sută, nu. 

Marx reșapat circulă printre tinerii scutiți de comunism

Un barometru de opinie realizat și publicat recent de Biroul de Cercetări Sociale (BCS) arată că nostalgicii comunismului sînt în continuare „la locurile lor“. Sondajul relevă de asemenea că 58% dintre români sînt favorabili sau foarte favorabili socialismului. Îngrijorător este faptul că 65% dintre tinerii între 18 și 19 ani își doresc un viitor sprijinit pe pilonii socialismului, iar 63% dintre elevi și studenți se predau de pe acum ideologiei socialiste. La această realitate contribuie și un curent neomarxist, apărut prin 2010 la inițiativa cîtorva tineri cultivați, dar rebeli, curent care în timp a cîștigat tot mai mulți adepți. Un nou Marx, reșapat după teoriile tinerilor neomarxiști, se plimbă prin multinaționalele și sălile de curs populate de tineri. 

Au dreptul de a forța o asemenea ideologie tinerii despre care vorbeam? Sigur că da, însă este, la fel, un drept nesusținut de îndatorirea cunoașterii istoriei însîngerate a secolului trecut. Cînd tinerii respectivi nu erau încă în fașă, nenăscuți norocoși ai părinților lor care au trăit ororile comunismului traduse în datoria de a nu avea drepturi, utopia comunistă distrugea destine, călca cu bocancii cu crampoane pe tot ceea ce era uman, însuflețit. Aceeași utopie este și socialismul neomarxiștilor, care nu are nimic de-a face cu socialismul modern european, construit de-a lungul a zeci de generații.

Abia atunci cînd îndatorirea exercitării unui drept e bine învățată, vom ști ce să facem cu el, pentru că l-am cîștigat printr-o formă de coerciție. Așa e și azi, așa a fost și de-a lungul istoriei, și nu doar la noi.