Ce nu reușește Marcel Ciolacu e să înțeleagă limitele noului rol pe care partidul în primul rând i l-a trasat: candidatul la prezidențiale care să reîntoarcă complet la ordine o instituție care trezește cele mai mari resentimente social-democraților.

Dacă acum câteva luni oscila, nu pentru că i s-ar fi părut nepotrivită haina de președinte, ci pentru că resursele sunt mai degrabă la guvern și partid, între timp Marcel Ciolacu a început să se vadă pe scaunul de la Cotroceni.

Nu numai simbolic, ci și funcțional: cu încorporarea de facto a PNL-ului, calculele pentru alegerile parlamentare dau PSD-ului confortul că vor avea totul și că vor putea împacheta pentru public narațiunea unei mari armonii.

Strategii i-au creat un profil dezirabil pe măsura ambiției de a ajunge la Cotroceni.

A fost în vizite externe, a preluat reușita Schengen-ului aerian, pe modelul deja istoric al triumfalismului politic, chiar și acolo unde pierderile rămân consistente, a făcut băi de mulțime și a profitat din plin – spontan sau la înțelegere – de culoarul lăsat liber de președintele Iohannis, atât pe planul reprezentării interne, de unde Iohannis s-a extras complet, cât și pe cel al legitimării externe, redusă de Iohannis la căutarea unui top job pentru folosul personal.

Ce nu a reușit însă Marcel Ciolacu e să stea în limitele acestui rol, fără a desfășura prea mult din propriile teze, convingeri și impulsuri. 

Puteţi citi articolul integral AICI.