Când dopurile de şampanie au pocmit la revelionul din 2002, 12 state ale UE au renunţat la propria monedă. Bancnotele şi monedele euro le-au înlocuit pe cele naţionale în Germania, Belgia, Luxemburg, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Irlanda, Olanda, Austria, Portugalia şi Spania. 

În acel moment moneda euro nu era chiar nouă, fiindcă fusese folosită deja în ultimii trei ani, de exemplu pentru virarea unor fonduri sau în comerţul internaţional. 

Moneda euro a apropiat şi mai tare statele care au adoptat-o. A fost un pas mare pentru Uniunea Europeană, dar şi o mare necunoscută, fiindcă nimeni nu putea şti cum va evolua noua monedă. 

DW a verificat cinci prognoze făcute cu 20 de ani în urmă de economişti, politicieni şi observatori, pentru a vedea ce s-a adeverit între timp şi ce nu. 

1. Euro va deveni o nouă monedă de referinţă 
Concluzia DW: corect 

Monedele de referinţă se numesc aşa fiindcă sunt în proporţie mai mare folosite ca mijloc de plată şi în afara spaţiului în care sunt moneda oficială. 

În 1997 Fred Bergsten, pe atunci director al Institutului Peterson pentru Ştiinţe Economice Internaţionale (PIIE), anticipa că euro va deveni "cel puţin a doua monedă cea mai importantă din lume", punând capăt dominaţiei unice a dolarului american. 
Şi toate statisticile şi toţi indicatorii arată că dolarul american şi euro sunt în fruntea clasamentului monedelor din lume. 

Cât priveşte moneda de tezaur, dolarul american este în lume pe primul loc. Statistici ale FMI arată că în al doilea trimestru al anului 2021, 59,2 la sută din rezervele valutare oficiale erau ţinute în dolari. Euro se află pe locul doi, cu 20,5 la sută. 

În privinţa plăţilor la nivel internaţional, cele două monede sunt cam la egalitate. Potrivit organizaţiei SWIFT, prin care se derulează aproape toate transferurile de bani la nivel internaţional, în octombrie anul trecut 39,1 la sută din transferuri s-au făcut în dolari şi 38,1 la sută în euro. Cu un an în urmă, euro s-a aflat pe primul loc, cu un avantaj minim faţă de dolar. 

2. Mai devreme sau mai târziu, Marea Britanie va adera la zona euro
Concluzia DW: greşit

Aceasta este probabil cea mai mare estimare greşită dintre toate. Scepticismul faţă de euro era substanţial în Marea Britanie deja din anii 1990. Dar existau şi destui simpatizanţi puternici. Premierul de atunci, Tony Blair, aprecia că aderarea la zona euro era în interesul ţării sale. Şi numeroşi reprezentanţi ai economiei recomandau adoptarea euro ca monedă paralelă, care să înlocuiască într-o zi lira sterlină. 

Lucrurile au avut însă altă evoluţie. În urma istoricului referendum pentru Brexit, din 2016, Regatul Unit nu doar că nu a adoptat moneda euro, dar a părăsit UE cu totul. 

3. Euro nu va deveni o monedă puternică de felul mărcii germane 
Concluzia DW: greşit

Înainte ca euro să fie introdus ca monedă virtuală, doar 25 la sută din germani credeau, potrivit unui sondaj, că euro va fi atât de stabil ca marca germană. 

Dar între timp euro s-a dovedit mai puternic decât marca germană. Din 2002, moneda comună s-a depreciat an de an, în medie, cu 1,6 la sută, pe când marca germană s-a depreciat începând cu 1982 cu 2,4 la sută pe an. 

Sigur că astfel de comparaţii trebuie făcute cu precauţie, fiindcă realităţile istorice sunt diferite. Deprecierea mărcii germane s-a accelerat după reunificarea Germaniei, iar moneda euro este sprijinită artificial de la criza financiară din 2007 încoace. Pe fundalul pandemiei, euro tocmai pierde accelerat din valoare. 

4. Renunţarea la moneda naţională va deveni o problemă pentru ţările din sudul Europei
Concluzia DW: corect

De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, economiile ţărilor din sudul Europei s-au dezvoltat cu o dinamică mai scăzută comparativ cu cele din nordul continentului. Şi monedele de acolo au fost mai puţin stabile decât marca germană. 

Puterea economică a celor 12 state care au aderat în 2002 la moneda euro a crescut de atunci, în total, cu aproximativ 50 la sută. Chiar dacă este doar jumătate din creşterea economiei SUA, este totuşi un rezultat notabil.

Dar în majoritatea ţărilor sudice creşterea a fost mult mai slabă decât în cele nordice. Mai ales Portugalia şi Italia au rămas în urmă. Cât priveşte Grecia, acolo nu s-a consemnat mai deloc creştere în ultimii 20 de ani. 

Motivul rezidă în criza datoriilor suverane de acum 10 ani. În acea criză a fost dramatic pentru ţări ca Grecia sau Italia să nu mai aibă monedă naţională. Fiindcă ar fi putut să amortizeze ce-i mai rău prin deprecierea monedei proprii, ceea ce tot făcuseră până atunci, astfel încât exporturile lor, dar şi turismul, să devină mai atractive la nivel internaţional. 

5. Germania şi alte ţări nordice trebuie să răspundă pentru datoriile ţărilor mai slabe economic 
Concluzia DW: corect, dar limitat 

Chiar şi înaintea introducerii monedei euro majoritatea economiştilor erau de părere că uniunea monetară poate funcţiona doar dacă membrii săi au performanţe economice comparabile. De aceea s-au stabilit criterii de convergenţă, care fixează plafoane de exemplu pentru deficitul bugetar (3% din PIB) sau pentru datoriile de stat (60% din PIB). Aceste criterii de la Maastricht, cum sunt ele denumite, trebuiau îndeplinite de fiecare ţară înainte de a adera la euro. 

Acum, două decenii mai târziu, a devenit clar că în privinţa deficitului bugetar şi a datoriei de stat toate ţările încalcă practic aceste criterii. Pentru a fi corecţi, trebuie spus că bilanţul este împovărat şi de costurile combaterii pandemiei de coronavirus. Pentru a finanţa fondul de reconstrucţie al UE, statele au contractat datorii pentru care garantează în comun. Vremurile extraordinare cer măsuri extraordinare, spun cei care salută această practică. Adversarii susţin, în schimb, că aceasta înseamnă sfârşitul responsabilităţii proprii a statelor naţionale şi începutul unei uniuni a datoriilor.