NATO ar exista în Europa pentru "a-i ține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani jos". Așa s-a exprimat odată mai în glumă, mai în serios primul secretar general al NATO, britanicul Lord Hastings Ismay. Dar această poziție era una răspândită în primii ani ai Alianței Nord-Atlantice: al Doilea Război Mondial, început de Germania, era abia cu câțiva ani în urmă, Uniunea Sovietică deținea controlul asupra întregii jumătăți estice a Europei, inclusiv partea estică a Germaniei, în timp ce americanii tocmai analizau dacă să lase Europa din nou pe cont propriu și prin urmare și mai expusă influenței sovietice.

Germania nu a fost ținută "jos" prea multă vreme, cel puțin partea sa vestică: Republica Federală Germania a recâștigat atât de repede încrederea celorlalte țări vestice, încât a fost admisă în 1955 în NATO. Simultan, RDG a intrat în Pactul de la Varșovia, dominat de URSS.

Războiul Rece, cu ale sale caracteristici dihotomice Est-Vest/URSS-SUA, a durat 40 de ani. Situația era încordată, dar stabilă. În contextul negocierilor de dezarmare purtate cu Uniunea Sovietică în 1988, președintele american Ronald Reagan a ținut neapărat să precizeze că ar avea mereu în vedere interesele europenilor: "Pe primul loc este pentru mine menținerea unui parteneriat puternic și sănătos între America de Nord și Europa. Nu vom jerti niciodată interesele acestui parteneriat pentru un tratat cu Uniunea Sovietică."

Conflicte noi

În 1989/90, situația s-a schimbat radical. Comunismul s-a prăbușit, la fel ca și URSS. Puterile câștigătoare în al Doilea Război Mondial și-au dat acordul pentru reunificarea Germaniei ca țară membră a NATO. Marea schimbare petrecută în Europa a însemnat și aderarea la NATO în anii următori a majorității țărilor din fostul Pact de la Varșovia, printre care Polonia, România și țările baltice.

Între timp, situația seamănă din nou cu cea din perioada Războiului Rece. Rusia susține că se simte amenințată de extinderea estică a NATO și se reînarmează. Ceea ce frânează extinderea și pe mai departe a Alianței Nord-Atlantice: țări ca Georgia și Ucraina nu își pot face mari speranțe că vor fi primite în NATO, care vrea să evite generarea de noi conflicte.

De altfel, NATO nu duce lipsă de conflicte. Începând cu anii 90, Alianța se implică tot mai mult în regiuni de criză din afara granițelor ei. Inclusiv Germania, prezentă în Balcani și Afganistan, chiar dacă participarea Berlinului la astfel de misiuni a generat inițial discuții aprinse în Republica Federală, din cauza istoriei național-socialiste.

O singură dată în istoria de 70 de ani a NATO a fost invocat articolul prin care toate țările sunt chemate să asigure apărarea colectivă a unei țări membre: s-a întâmplat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Au urmat însă discuții aprinse pe marginea consecințelor acestor acțiuni, aceste tensiuni divizând NATO pentru mai mulți ani.

Totul s-a schimbat după apariția lui Trump

NATO se află din nou sub presiune de la preluarea mandatului de președinte al SUA de către Donald Trump, în urmă cu doi ani. Trump a pus de mai multe ori sub semnul întrebării sensul NATO și al obligației de apărare colectivă. În 2018, el s-a întrebat de ce ar trebui SUA să apere un stat membru mic precum Muntenegru și să riște astfel să declanșeze al treilea război mondial. Trump a mai amenințat că protecția Americii va fi primită doar de țările care plătesc suficient. Trump îi reproșează mai mareu Germaniei că alocă prea puțin din bugetul ei pentru Apărare. La ultimul summit NATO din 2018, Trump a fost ceva mai moderat în exprimare, dar a rămas la teza sa conform căreia SUA ar fi folosite de celelalte state membre ale Alianței. "Plătim mult prea mult la bugetul NATO. NATO este foarte importantă, dar NATO ajută mai mult Europa decât ne ajută pe noi."

Cancelara germană Angela Merkel a răspuns la același summit că Germania ar fi foarte recunoscătoare NATO. "Dar Germania face la rândul ei foarte mult pentru NATO. Suntem al doilea mare furnizor de trupe. Punem în slujba NATO cea mai mare parte a capacităților noastre militare. Și suntem și în ziua de azi foarte puternic implicați în Afganistan, lucru prin care reprezentăm și interesele Statelor Unite ale Americii."

Alianța "nu este bătută în piatră"

Obiectivul oficial al NATO, după un summit din 2014, este ca fiecare țară membră să aloce Apărării până în 2024 în jur de 2% din PIB. SUA au alocat în 2018 3,39% din PIB pentru armată. Doar puține state europene au atins în 2018 nivelul de două procente. Germania s-a aflat doar la 1,23%. Nici în noul buget german nu se apropie măcar de 2% cheltuielile destinate Apărării. Merkel a promis 1,5% până în 2024, dar Trump cere "minim" 2%. Social-democrații germani, parte în marea coaliție de la Berlin, frânează în mod special cheltuielile militare ale țării. Purtătorul de cuvânt al SPD în probleme de politică externă, Nils Schmid, a avertizat pentru DW că acest prag de 2% nu trebuie să devină un fel de "fetiș". "Decisivă ar fi mai degrabă extinderea capacităților militare ale Germaniei, lucru pe care îl facem." Disputa continuă.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat la rândul său recent: "Nu este scris în piatră că legătura transatlantică va dăinui veșnic." A fost o frază destinată mai ales impulsionării Berlinului. Stoltenberg își face speranțe privind în urmă în trecutul Alianței: "În istoria NATO am avut numeroase diferențe de opinie și le-am depășit mereu. La final, suntem cu toții de acord că America de Nord și Europa sunt mai în siguranță împreună."