A fost preludiul exterminării sistematice comise de naziști. Lagărul de concentrare a fost înființat la Dachau, la nord-vest de München, la mai puțin de 20 de kilometri de centrul capitalei bavareze. La 22 martie 1933, la doar două luni de la preluarea puterii de către național-socialiști, pe 30 ianuarie, primii 150 de prizonieri ajungeau în lagăr.

„Dachau – semnificația acestui nume nu poate fi șters din istoria Germaniei”, avea să spună, mai târziu, Eugen Kogon (1903-1987), supraviețuitor al Holocaustului, devenit respectat politolog și publicist. „Este un simbol pentru toate lagărele de concentrare pe care național-socialiștii le-au înființat”.

Dachau a fost un fel de model pentru alte asemenea lagăre ale morții. Deschiderea centrului de detenție fusese anunțată, la München, de un „șef interimar al poliției” pe atunci puțin cunoscut, pe nume Heinrich Himmler, membru al partidului nazist NSDAP din 1923. Trei ani mai târziu, devenit Reichsführer SS (comandant al trupelor paramilitare ale partidului) și șef oficial al poliției, Himmler avea să inspecteze personal lagărul de la Dachau. Conform istoricului Wolfgang Benz, aici „au fost inventate mecanismele de funcționare ale tuturor lagărelor de concentrare de mai târziu”.

Înjosire şi dezumanizare

La Dachau, ca și în lagărele de concentrare de mai târziu, deținuții erau întâmpinați de la poartă cu sloganul „Munca te eliberează”. Era o expresie concretă a disprețului față de deținuți, a opresiunii și dezumanizării. Tot la fel ca în celelalte lagăre, Dachau avea 140 de sateliți: în multe locuri din zonă, fie că erau scoși pe șantiere de construcția drumurilor sau la munci de îndepărtare a molozului, populația se intersecta cu prizonierii.

În iunie anul trecut, vorbind unei adunări a rabinilor din numeroase țări europene, Charlotte Knobloch, președinta Comunității Evreiești din München, ea însăși supraviețuitoare a Holocaustului, a descris lagărul de la Dachau drept „locul de origine a terorii naziste”. Ar trebui să amintească, mai mult ca orice alt loc din Germania, că așa ceva nu trebuie să se mai repete. „Niciodată excludere, niciodată lipsă de drepturi, niciodată crimă. Niciodată dezumanizare. Și, de asemenea, pentru poporul evreu: să nu mai fie niciodată o victimă”.

Peste 41.000 de victime

Național-socialiștii au adus în acest lagăr de concentrare oameni pe care îi considerau o povară pentru societate sau pe care nu îi plăceau - oponenți ai regimului nazist, comuniști, creștini practicanți, evrei, sinti și roma, martori ai lui Iehova, homosexuali. În cei 12 ani înainte de eliberarea lagărului de către armata americană, la 29 aprilie 1945, peste 200.000 de oameni din toată Europa au fost întemnițați acolo. Sau, mai corect spus: au fost înghesuiți. Până la sfârșitul războiului aveau să moară peste 32.000. Cercetări mai recente presupun că, de fapt, numărul victimelor a fost de peste 41.000. Aproximativ un sfert din toți prizonierii erau de credință mozaică. Cel puțin 11.250 dintre ei nu au supraviețuit detenției.

La Dachau a existat un așa-zis bloc al preoților. În 1940, național-socialiștii au adus aici clerici de diverse confesiuni, din 20 de țări aliate Reichului german. Majoritatea erau preoți catolici, mulți dintre ei veniți din Polonia. În total, aproximativ 3000 de clerici au suferit la Dachau. Când tifosul a izbucnit în lagăr, la începutul anului 1945, preoții s-au oferit voluntari pentru a avea grijă de bolnavi - și mulți și-au pierdut astfel viața. Săptămâni bune după ce a fost eliberată de soldații americani, tabăra a rămas închisă, în carantină strictă, din cauza epidemiei. Peste 10.000 de oameni, slăbiți de privațiunile și hărțuirea îndurate în anii de detenție, nu au rezistat bolii - inclusiv câteva sute de preoți catolici.

Printre clericii întemnițați la Dachau s-au aflat și Martin Niemöller (1892-1984), cunoscutul teolog evanghelic anti-nazist, autor al celebrei poezii „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști…”, și carmelitul olandez Titus Brandsma (1881-1942), mort în infirmeria lagărului după ce a fost supus unor experimente medicale și canonizat anul trecut de Biserica Catolică. Mai mulți prizonieri care au supraviețuit au devenit mai târziu episcopi.

Unul dintre ultimii supraviețuitori ai lagărului a fost preotul Hermann Scheipers (1913-2016). Hirotonit în 1937, avea să fie adus ca „dușman al statului”, în 1941, în lagărul în care a rămas până în 1945. La peste 90 de ani, Scheipers obișnuia să mai meargă în școli și la diverse evenimente pentru a povesti despre acea perioadă. „Trebuia să le spun noilor generații cum a fost la Dachau”, a explicat preotul.

Extinderea memorialului

Memorialul extins, construit în 1965, este vizitat de aproximativ un milion de oameni din întreaga lume în fiecare an. Doar câteva clădiri din perioada taberei au supraviețuit. În timpul vizitei rabinilor europeni, vara trecută, ministrul bavarez de Interne, Joachim Herrmann, a anunțat că memorialul va fi extins până cel târziu în 2025. Finanțarea proiectului nu este deocamdată asigurată.

Pentru Charlotte Knobloch, ajunsă și ea la 90 de ani, Dachau rămâne locul unde a început „barbaria în numele Germaniei”. Insistă pe păstrarea vie a amintirii acestui loc, nu numai pentru a le reda victimelor demnitatea. Dachau este, de asemenea, o permanentă aducere aminte a faptului că „extremismele de stânga și de dreapta pun în pericol religia, conviețuirea și libertatea, amenință tot ceea ce am construit". Trebuie opriți din timp cei care promovează agresiv din nou barbaria în Germania de astăzi.

Că un astfel de memorial nu este imun la noi violențe s-a văzut în 2014, când, într-o noapte de noiembrie, persoane necunoscute au furat poarta din fier forjat a memorialului, pe care se afla inscripția „Munca te eliberează”. Doi ani mai târziu, aceasta a apărut în Norvegia și a fost adusă înapoi în 2017. Circumstanțele furtului nu au fost niciodată clarificate.