Trei cruci desenate cu vopsea pecetluiesc soarta caselor din orășelul Altenburg din valea Ahr. Clădirile au fost atât de grav avariate de inundații încât trebuie demolate. Mai mult de zece case au fost deja rase de pe fața pământului de către excavatoare, iar alte 20 vor avea parte de un sfârșit similar. Deloc puține pentru un sat în care trăiau doar 500 de oameni înainte de catastrofă. 

Însă unii proprietari vor să amâne demolarea. ”Cine știe dacă vei mai primi o nouă autorizație de construcție în zonă”, spune un sătean. Având în vedere noile reglementări în materie de protecție a climei, s-ar putea să nu mai fie permisă ridicarea de case atât de aproape de râu, se tem oamenii.

În valea Ahr au tot avut loc inundații de-a lungul vremii, dar niciodată până acum nivelul apei n-a fost atât de mare încât să nu mai vezi decât acoperișurile clădirilor. 

”Vecinii noștri au murit”

Aproximativ 95% din sat este grav avariat ori distrus, inclusiv azilul de bătrâni, școala primară și gimnaziul. S-a reușit în mare parte îndepărtarea noroiului și a molozului, dar conductele de apă, liniile de electricitate și cablurile de telecomunicații sunt distruse. Apa potabilă provine acum din rezervoare de plastic staționare. Electricitatea a fost restabilită pe unele străzi, fiind absolut necesară pentru a alimenta aparatele de dezumificare din casele puternic afectate de viituri. 

Nu este ușor să vorbești cu oamenii. Mulți sunt traumatizați de ceea ce au trăit. ”Vecinii noștri au murit”, spune o femeie, privind în gol la ruinele de alături. Nu vrea să spună mai mult, doar dă din cap.

”Aici, în fața casei, obișnuiam să mă întind pe iarbă cu fiul meu și să privim cerul”, spune bărbatul de lângă ea, privind în jos spre solul de culoare maronie. Totul era atât de frumos plantat, cu adevărat idilic”, spune el, arătând spre dealurile împădurite și acoperite de viță-de-vie care încadrează valea. Apoi, cei doi se întorc și se îndepărtează fără a mai rosti vreun cuvânt. 

Frica de a fi uitați

Câțiva oameni din Altenburg, care stăteau la un colț de stradă în fața unui morman de moloz, par mai vorbăreți. Oamenii îi așteaptă lângă casele lor distruse pe cancelara Angela Merkel și pe premierul landului Renania-Palatinat, Malu Dreyer, care vor să își facă o idee despre stadiul lucrărilor de curățare. 

Nu toată lumea este încântată de apariția celor două personalități politice. Angela Merkel își termină în curând mandatul, spun oamenii, convinși că șefa guvernului nu-i va putea sprijini. O localnică este ceva mai încrezătoare. ”Această vizită ne pune în centrul atenției”, spune Annika Gemein, cerând ca sinistrații să nu fie dați uitării de autorități.

Femeia în vârstă de 40 de ani și sora ei, Julia, stau în fața a ceea ce a mai rămas din casa mamei lor în urma inundațiilor. Printr-un perete deschis se poate vedea o cadă de baie, plină cu noroi. Când apele s-au umflat, Annika s-a grăbit s-o aducă pe mama ei, în vârstă de 64 de ani, la ea acasă. Însă inundațiile nu au ocolit pe nimeni. Familia s-a refugiat, cu trei copii mici, pe un deal, deasupra casei. Au rămas acolo o noapte, până când un elicopter i-a putut evacua.

Contractele de asigurare urmează să fie revizuite

Annika și Julia vor să se apropie de cancelară. ”Avem nevoie de un acord că, indiferent cât de departe sunt casele de Ahr, vom putea să asigurăm proprietățile împotriva inundațiilor", spun femeile. Compania de asigurări le-a transmis că, pentru moment, contractele vor continua, dar nu mai mult de un an sau doi, când situația va fi reevaluată. 

”Desigur, acest lucru atârnă deasupra noastră ca o sabie a lui Damocle”, spune Annika Gemein. ”Dacă firma de asigurări spune că nu mai oferă protecție în valea Ahr, atunci reconstrucția nu mai are niciun rost”. Chiar dacă inundațiile nu ar fi afectat decât pivnița sau parterul, pagubele ar fi fost prea mari pentru a putea fi plătite din propriul buzunar.

La fel ca aproape toți locuitorii din Altenburg, Annika și Julia ar dori să se întoarcă în satul lor. ”Familia noastră locuiește aici de generații, suntem foarte răspândiți. Avem aici frați, surori, unchi, mătuși, verișori și nepoți. Aceasta este casa noastră și am pierde mai mult decât acest loc de trai dacă ne-am muta”, spune Julia. Cele două surori se îndoiesc însă că regiunea, adesea afectată de inundații, va ajunge la liman cât mai curând. ”La urma urmei, oamenii de știință spun că acest lucru se poate întâmpla din nou și din nou.” 

În plus, copiii sunt speriați. De ploi, de râuri, de fluvii. ”Gemenii mei de cinci ani mă întreabă adesea seara: Vor veni inundațiile în timp ce dormim?”, povestește Annika, care s-a stabilit cu familia la socrii ei. Oare cât de mare va fi teama când se vor putea întoarce la un moment dat în casa lor din Altenburg, adică în locul în care copiii au trăit experiența umflării râului, a fugii pe dealuri și a nopții cu zgomote terifiante? ”Cele mai terifiante au fost rezervoarele de gaz care șuierau și pluteau în derivă”.

Depășirea traumelor

Cum pot oamenii să depășească teribila experiență? Psihologii spun că, în primele patru săptămâni după un dezastru, multe lucruri sunt reprimate. Accentul este pus pe munca de curățare, pe dorința de a înlătura cât mai repede posibil distrugerile.

Apoi mintea este cuprinsă de ceea ce în psihologie se numește ”valea lacrimilor”, momentul în care oamenii își dau seama ce au pierdut. Atunci când reconstrucția se prelungește și devine clar de cât timp va fi nevoie pentru a reveni la ceva cât de cât asemănător cu normalitatea.

”Mereu mă lupt cu mine însămi dacă să le spun copiilor că acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată”, spune Annika Gemein, care încearcă de săptămâni întregi să obțină o programare la un psiholog pentru copii. În câteva zile are loc prima ședință.

”Pentru familia noastră este clar că vom pleca mai devreme data viitoare când va fi o inundație și vom prefera să petrecem două nopți la prieteni sau la hotel. Nu voi mai aștepta în niciun caz să văd dacă apa intră în casă, lucru pe care oricum nu pot să-l împiedic”. 

Guvernul trebuie să-și respecte cuvântul

În timpul conversației, Annika se tot uită la telefonul mobil. Soțul îi comunică faptul că Angela Merkel și Malu Dreyer sunt în drum spre oraș. La un moment dat, în depărtare, pot fi zăriți o mulțime de agenți de securitate și jurnaliști.

Însă mașinile se opresc, cele două femei politician urcă în ele și pleacă, trecând pe lângă Annika Gemein, sora ei și ceilalți locuitori din Altenburg postați în fața câmpului de moloz de la colțul străzii, pe lângă care Angela Merkel și Malu Dreyer ar fi dorit să-l viziteze. 

Dezamăgire? Nicidecum. Oamenii ”uitați” în timpul vizitei se întorc la ce a mai rămas din casele lor, continuă să facă curățenie, să măture, să completeze cereri pentru plata ajutoarelor și să se gândească la incerta zi de mâine. 

Surorile ne spun că oamenii se luptă în fiecare zi cu o sumedenie de întrebări contradictorii, adânc ancorate în suflet și minte. Vor putea să rămână în Altenburg? Ori mai bine să plece? Puțini dintre oamenii de aici au ajuns la o hotărâre bătută în cuie. 

”Familiile tinere au luat de obicei un împrumut pentru a-și construi o casă și acesta este departe de a fi achitat”, spune Annika Gemein. ”Cine să îți cumpere proprietatea, dacă traiul aici nu mai este sigur?”

”O zonă inundabilă nu înseamnă că nu mai poate fi sub nicio formă locuită, dar vor exista regiuni în care este limpede că va fi nevoie de o protecție diferită împotriva inundațiilor”, a declarat prim-ministrul landului Renania-Palatinat, Malu Dreyer, la finalul deplasării la Altenburg. ”Trebuie să echipezi casele în mod diferit, protejându-le într-un mod mai eficient”, a precizat aceasta. 

Este treaba inspectorilor și a experților să ofere un răspuns privind punerea în practică a acestor sfaturi. Casa în care locuia sora Annikăi Gemein a fost măturată de inundații, împreună cu pardoseala, care era așezată pe piloni de lemn. Julia vrea ca noua casă să aibă o fundație solidă, rezistentă. Însă compania de asigurări refuză să plătească, se plânge femeia de 35 de ani, care așteaptă primul ei copil în câteva luni. 

Compania de asigurări nu plătește decât ceea ce a fost distrus. În cazul de față, pilonii și nimic mai mult. Pe măsură ce își varsă oful, asemenea râului care a înghițit valea cu totul, emoțiile femeii ies din matcă și umplu ochii de lacrimi. Așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în ultimele șapte săptămâni.