Alegerile anticipate sunt foarte greu de declanșat în România pentru că nimeni nu poate dizolva Parlamentul. Străduințele Opoziției par de aceea fără speranță. În România interbelică Regele avea dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele. Este exact situația care s-ar fi potrivit mai bine României actuale. Și poate că niciodată nu a fost mai evident că este nevoie de o autoritate nepartizană, capabilă să decidă în afara intereselor de grup.

Chiar dacă Opoziția nu arde de nerăbdare să modifice Constituția, totuși impasul politic de acum și toate cele care au precedat acest moment invită la o nouă reflecție asupra legii fundamentale. Președintele Traian Băsescu a propus un proiect axat, cu precădere, pe tematica suspendării, generat mai curând de o traumă personală și tocmai de aceea deliberările ar trebui să fie reluate cu o nouă energie și într-un cadru mai larg. Dacă Opoziția va abandona, după alegeri, tema Constituției, dacă se va lăsa copleșită cu totul de tema economică, va greși cu siguranță.

Mulți oameni din Opoziție nutresc, discret, ideea că o modificare a Constituției nici nu ar fi cu adevărat necesară, căci forma actuală conține toate elementele necesare unei vieți de stat armonioase. În opinia lor, regimul Băsescu este o anomalie care ar dispărea de la sine odată cu eliminarea unei singure persoane. S-a văzut totuși în atâtea rânduri cât de neclară este Constituția și câte interpretări îngăduie. Viciul este atât profund instalat încât însăși jurisprudența Curții Constituționale a produs interpretări contradictorii.

De fapt, dacă Constituanta din 1990-1991 ar fi copiat întocmai modelul francez, ar fi oferit președintelui puterea de a dizolva parlamentul. Dar, ca în destule alte privințe, legiuitorul a amestecat criteriile, creând o lege care blochează funcționarea statului. De exemplu în sistemul prezidențial american, președintele, deși are puteri considerabile, nu poate dizolva congresul. În sistemul semi-prezidențial francez, în schimb, președintele preia parțial anumite atribuții ale monarhului constituțional având puterea de a dizolva parlamentul. Constituanta din 1991, în schimb, a stat mereu în față cu modelul francez, dar l-a lipsit pe președinte de una din prerogativele sale importante. Pretinzând că ia ce e mai bun din toate modelele, legiuitorul român a sfârșit prin a prelua din toate ce a fost mai rău.

Putem presupune că într-o situație ca cea de astăzi, un președinte oarecare al României ar fi găsit că sunt suficiente motive ca să dizolve parlamentul și să organizeze alegeri anticipate. Chiar dacă, în circumstanțele de acum, ipoteza pare mai curând hilară, este clar că o constituție trebuie să conțină căile de rezolvare a unei crize politice.

Putem gândi și altfel: o constituție trebuie să conțină mai ales garanții împotriva derapajelor de putere. În ultimii ani gândirea constituțională românească a pus pe primul plan drepturile cetățenilor, considerând că prima datorie a unei constituții este să garanteze drepturi. Constituția românească, ca multe alte constituții de dată recentă (vezi și comentariile acide ale lui Giovanni Sartori) conține un capitol (Titlul II) umflat excesiv de garanții care nu pot fi riguros respectate. Ar fi mai potrivit însă, mai ales după experiența ultimilor 20 de ani, ca o nouă constituție să aibă în centrul ei limitarea puterii guvernanților. Faptul că o constituție este mai preocupată de drepturile la un mediu înconjurător sănătos decât de modul cum pot fi schimbate guvernele se dovedește a fi păgubos.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident