DW: Alina Şerban, stăm de vorbă după spectacolul "The Best Child in the World", aplaudat frenetic de publicul sosit la festivalul din Oberhausen. Cu ce gânduri pleci de aici?

Am găsit aici un public atât de cald şi de primitor. Pentru mine ca artist, astăzi este ca un vis. Eu sincer trăiesc într-o lume a discrepanţelor. Tot timpul. Fie mi se întâmplă zile de genul ăsta în care îmi vine să mă ciupesc, fie nu sunt absolut deloc importantă, ba mai mult: de ce am îndrăznit să vorbesc, cine mă cred? Dacă aţi trăi cu mine, aţi vedea aceste discrepanţe. Eu nu ştiu uneori la ce să mă aştept tocmai din cauza acestor discrepanţe, care de obicei vin din partea structurilor, nu neapărat a oamenilor. N-aş vrea să pun vină asupra oamenilor. Pentru că de fapt acest pariu - şi îi mulţumesc lui Dumnezeu - mereu l-am câştigat: pariul cu publicul. Cumva, pe podul pe care vreau eu să-l construiesc, ajungem mereu împreună. Ei nu mă lasă singură pe undeva. Vin şi ei pe pod să mă întâlnească. Însă discrepanţele, ca să clarific, vin de la structură. De la sisteme, în care vocile ca mine încă nu sunt importante, ca să zic aşa.

Şi ce crezi că ar trebui făcut?

Să existe posibilitatea de a deschide uşa mai multor voci. Ca să putem normaliza genul acesta de întâlniri. Eu nu ar mai trebui să fiu specială în niciun fel. Şi nici nu mă consider în niciun fel specială. Niciodată n-aş vrea ca eu să fiu într-un spaţiu dacă, din punct de vedere artistic, nu mă ridic la acest standard. Niciodată nu aş vrea să fiu aleasă pentru că sunt femeie, pentru că sunt romă. Standardul artistic trebuie să primeze. Apoi unicitatea vocii pe care o am. Unicitatea poveştii şi a universului pe care le aduc. Şi niciodată din milă. Dar ce ne facem când ai standardul, când ai tot, dar uşa ţi se închide în nas? La asta mă refer: la structurile care ar trebui să mai deschidă uşi. Eu sincer cu asta încă mă mai zbat şi cred că şi mulţi alţi artişti. Să se deschidă uşi, să fii invitat...

Institutul Goethe s-a implicat mult în realizarea acestui proiect, a festivalului New Stages South East şi a prezentării spectacolului „Cel mai bun copil din lume” aici, pe scena teatrului din Oberhausen.

Mă bucur că în afară de acest spectacol, pelicula „Gipsy Queen”, de exemplu, a ajuns, graţie Goethe-Institut, la San Francisco şi că va ajunge la Marsilia, în mai. Acest lucru se întâmplă pentru că cineva cu mai multă putere înţelege că poveşti de genul acesta nu prea se spun şi că oamenii trebuie să aibă acces la ele. Însă fără structuri, fără ca un festival să te invite, rămâi acasă cu povestea ta. E minunat că Goethe-Institut a putut să vadă potenţialul acestui tip de poveşti.

Ce proiecte de viitor ai?

Tocmai am încheiat primul draft al primului meu scenariu de lungmetraj şi sper să obţinem finanţare pentru acest proiect.

Pe ce subiect?

Al intersecţionalităţii multiplelor identităţi, a ceea ce înseamnă să fii fată, romă şi instituţionalizată. Cum e să aflăm din perspectiva unei astfel de identităţi frica imensă de a ieşi din sistemul de protecţie a copilului. Frica de afară. Acesta ar fi unul dintre cele mai importante proiecte. Ar mai fi în mintea şi în inima mea foarte multe proiecte, pe care sper să am oczia să le realizez şi să mă întâlnesc cu publicul.

De 14 ani, spuneai într-o discuţie anterioară, că încerci să construieşti punţi. 

De 14 ani încerc să lucrez la a ne apropia. Şi chiar cred în asta. Chiar cred că putem să ne apropiem. Altfel nu aş face-o. Rolul meu nu e să dau cu barda. Rolul meu este să spun şi lucrurile incomode, dar să-i apropii pe oameni. Am văzut lucruri pozitive, am văzut oameni plângând la poveşti rome, de fapt la poveşti umane. Însă există încă discrepanţe, cum spuneam. Asta e lumea în care trăiesc, în care pentru cineva acest spectacol este important, iar pentru alţi selecţioneri nu a fost absolut deloc important – şi asta în ţara mea! Dar cred că a crescut "armata de aliaţi". Şi am mai observat că subiectul este mai discutat decât în trecut, ceea ce nu trebuie să ne facă să credem că discriminarea nu mai există. De aceea vorbesc nuanţat despre acest subiect. Niciodată nu mi-aş permite să spun că pentru că am fost aplaudată totul e ok. Eu ştiu cum nepoţelele mele sunt în „clasă de ţigani” şi şi-ar dori şi ele să fie în clasă cu români. Cu inimă deschisă, nu cu ranchiună, vreau să spun că dacă cei care vin la spectacolul meu nu sunt per se rasişti, asta nu înseamnă că toată lumea e aşa. Uneori, noi trăim în bula noastră şi mai ales politicienii trăiesc în bula lor. Au impresia că lumea e ca la ei în bulă. Dar atenţie, lumea e foarte plină de nuanţe şi discrepanţe. Eu dacă primesc microfonul încerc să spun că lumea e şi bună şi rea. Să nu uităm asta. Şi să multiplicăm binele, dacă se poate.

Alina Şerban a fost distinsă în 2020 cu Premiul german pentru cea mai bună actriţă (Deutscher Schauspielpreis) pentru rolul strălucit interpretat în pelicula "Gipsy Queen". La New Stages South East Festival, Alina Şerban a prezentat două filme de scurtmetraj, a participat la o dezbatere pe tema luptei contra discriminării etnicilor sinti şi romi în mediul artistic şi nu numai şi a oferit publicului din Oberhausen o versiune în limba engleză a spectacolului "Cel mai bun copil din lume" de la Teatrul Naţional Bucureşti.