DW: Cum vă explicați verdictul în cazul Ursu, în care au fost achitați doi foști ofițeri de Securitate care l-au torturat și bătut pe inginerul Gheorghe Ursu în 1985. În motivația achitării lor, însă, acești judecători susțin că „la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului”, că Securitatea nu mai era o instituție care oprima sistematic. Credeți că este vorba de ignoranța judecătorilor sau poate fi mai mult decât atât?

Ana Blandiana: M-am gândit la această situație și m-am întrebat dacă sunt atât de tineri încât n-au nicio idee despre ceea ce s-a întâmplat atunci. M-am întâlnit de multe ori cu tineri, elevi și studenți, la Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet și chiar nu știau despre felul în care funcționa Securitatea. Am avut o întâmplare la Sighet în care am condus un grup de tineri din Baia Mare și când am ajuns la Revoltele din Valea Jiului și de la Brașov, am spus într-o paranteză: aceștia nu erau bineînțeles minerii de la Mineriadă, dar mi-am dat seama că nu au înțeles cuvântul și i-am întrebat -Știe cineva ce înseamnă Mineriadă? -Mai întâi a fost așa o tăcere, după care o fetiță mai conștiincioasă mi-a răspuns -Este o formă a luptei clasei muncitoare pentru o viață mai bună -Și mie mi-a venit pur și simplu să leșin, de aceea un moment m-am gândit că poate și în acest caz e la fel. Totuși, la Înalta Curte nu sunt niște puști neștiutori, deci nu putem să-i bănuim de inocență. Și dacă nu-i bănuim de inocență, atunci nu putem decât să-i bănuim de cinism. Poate și incultură. Totul e o nebunie. Nu mă refer doar la faptul că i-au achitat, aici pot înțelege că ar putea fi vorba de un tip de birocrație juridică, deși nici asta nu stă în picioare, fiindcă știu ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în procesele pentru găsirea vinovaților de omorârea lui Gheorghe Ursu. Ce mi se pare de neînchipuit este felul în care atât cei trei judecători, cât și Înalta Curte ca instituție explică sentința. Mi se pare că ei își permit să transforme totul într-o chestiune teoretică. 

Putea fi prevenită această sentință cu valoare simbolică atât de mare? 

Sentința Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost achitați torționarii lui Gh. Ursu are într-adevăr  toate șansele să rămână un act simbolic nu doar al felului în care se face dreptate in România, ci și al perspectivei justiției asupra propriei ei istorii din comunism. Decizia Înaltei Curți neagă vinovăția comunismului și neagă posibilitatea crimelor. E o adevărată sfidare la adresa societății civile care de 25 de ani nu face decât să insiste să se întâmple dreptatea în acest proces. Mi-am adus aminte de cât de mult au insistat intelectualii publici și cât s-a scris în presă în momentul în care s-a votat în parlament Legea împotriva negaționismului să se voteze o lege similară și împotriva negării crimelor comunismului, nu doar pentru negarea Holocaustului, dar nu a fost posibil. Acum mă gândesc cum ar fi fost dacă exista o asemenea lege. Dacă ar fi existat, acești judecători nu și-ar fi permis să spună că regimul comunist a fost criminal doar până în 1965. Totuși, Gheorghe Ursu a murit și nimeni nu are dreptul să ignore contextul, să scoată această crimă din context și să spună că a fost vorba doar despre un criminal, pe care Dumnezeu l-a făcut criminal.

Vechiul sistem supraviețuiește prin oameni de felul celor trei judecători care neagă că Securitatea era opresivă, iar regimul comunist era criminal?

Se dovedește că da, inclusiv la nivel instituțional, chiar dacă noi credeam că vechiul sistem supraviețuise doar în mentalitatea oamenilor. Totul mi se pare aproape misterios prin cinismul judecătorilor. Eu personal m-am simțit umilită de această decizie. Încercați să puneți în legătură această decizie cu procesul torționarilor. În urmă cu 20 de ani, Ticu Dumitrescu, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici mi-a arătat o listă cu 200 de nume de torționari încă în viață, pe care a trimis-o și Justiției, dar Justiția  a intervenit doar atunci când din cei 200 mai existau trei sau patru și au fost condamnați doi la pedepse pe care moartea naturală nu a mai îngăduit să fie îndeplinite. Acestei cutremurătoare aritmetici, sentința definitivă din iulie 2023 i se așează deasupra ca o lespede care strivește atât speranța în dreptate, cât și încrederea în justiție ca instituție. Aceeași Justiție care acum susține că doar în prima perioadă a regimului comunist au avut loc crime, i-a ignorat pe criminalii acelei perioade, fiindcă cei 200 de pe lista lui Ticu Dumitrescu torturaseră mai ales înainte de 1965.

Ce spune acest proces despre Justiția din România?

M-am gândit, când mi-am dat seama că am sentimente personale față de această întâmplare, că această decizie a fost o insultă nu doar pentru noi, pentru lumea noastră, intelectualii care au scris atât de mult despre aceste subiecte, ci și pentru românii care au început să creadă că lucrurile se schimbă în România, că e mai importantă corupția, deși și ea este o urmare a trecutului. O achitare ca aceasta dovedește că totul se poate întoarce sau că totul se află în subterane de unde iasă la suprafață de câte ori e nevoie.

Miza procesului Ursu era, în cele din urmă, și o formă de înlocuire a unui proces al comunismului. Ce credeți?

Da, prin puterea simbolurilor. Nu doar pentru că Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu și-a dat pur și simplu mai mult de jumătate de viață, de 30 de ani se ocupă de dreptatea care ar trebui să i se facă tatălui său, ci pentru că analizându-se atât de mult, scriindu-se atât de mult despre acest proces, cazul Ursu a devenit unul exemplar: un delict de opinie a fost pedepsit cu moartea. De aceea valorile simbolice ale cazului trec și asupra deciziei,  fiindcă a fost nevoie de atâta luptă pentru ca procesul să fie dus până la sfârșit, iar la sfârșit arată în felul acesta răsturnat. Să fii pedepsit cu moartea pentru un delict de opinie spune foarte mult. Cum foarte mult spune și felul în care Gheorghe Ursu a ajuns la închisoare: ca urmare a turnătoriei unor colegi. Dincolo de tragedie, acest fapt m-a impresionat cel mai mult. 

În motivarea sentinței acestui proces, pare că într-un fel victima a fost mai incriminată decât criminalii: „Înalta Curte reţine că victima nu a fost un opozant al regimului comunist şi nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu organele de Securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale şi dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoştinţa publicului larg pe vreo altă cale şi nu au produs vreo consecinţă în realitatea exterioară”. 

Explicațiile de acest fel îi acuză pe judecători chiar mai mult decât decizia. În plus, această explicație e o minciună, fiindcă Gheorghe Ursu chiar a trimis scrisori la Europa Liberă. Acum ar trebui să vedem ce fel de oameni sunt acești judecători, cum au ajuns să gândească așa în 2023, cum au crescut, ce-au citit, ce educație au primit. E nevoie ca această dezbatere să nu se oprească pentru a înțelege în ce punct ne aflăm, fiindcă acești magistrați au salarii și pensii atât de mari încât nu-și mai permit să aibă propria conștiință, mai ales dacă veniturile le sunt periclitate.