Îngrijorarea vine însă de la promisiunea de pace pe care Donald Trump a făcut-o în timpul campaniei electorale, despre târgul cu Putin, pe care ar putea să-l încheie peste capul Ucrainei, și care n-ar fi neapărat în favoarea Europei de Est. Memoria Acordului de la München încă bântuie regiunea, dar nu toți vor să și-l amintească. În septembrie 1938, șeful guvernului francez Édouard Daladier și liderul britanic Neville Chamberlain s-au întâlnit cu Hitler și, crezând că-și asigură pacea, au fost de acord să cedeze Germaniei regiunea Sudetă, parte a Cehoslovaciei. Hitler nu s-a oprit însă din marșul său: un an mai târziu a ocupat Polonia, iar în 1940 au căzut în mâinile lui Franța, Belgia, Olanda. Pacea grăbită, gândită de prim-ministrul britanic și cel francez, a dus la al Doilea Război Mondial. 

Poate că strategii militari care sunt de partea lui Trump au soluții mai bune decât cele care au fost aplicate la München. Sau mai puțin pragmatice decât cele stabilite în urmă cu 80 de ani la Conferința de la Ialta, când s-au trasat sferele de influență, iar Europa Centrală și de Est a fost abandonată Moscovei. 

Temerile Bucureștiului țin de reconfigurarea geostrategică a spațiului vital al Rusiei și, eventual, de depășirea pretențiilor ei de până acum. Înainte de a invada Ucraina, Moscova insista că fostele state sovietice trebuie să rămână în sfera ei de influență și se opunea aderării lor la NATO sau UE. Între timp, însă, lângă Vladimir Putin s-au strâns și alți iredentiști, cum ar fi, spre exemplu, premierul ungar Viktor Orban și președintele turc Recep Tayipp Erdogan, cu tot cu revendicările lor. În plus, Iranul, Coreea de Nord și China așteaptă ca Rusia să pună umărul la schimbarea ordinii mondiale bazate pe vechile tratate internaționale. 

Donald Trump nu a fost niciodată prea fericit cu ideea de Uniune Europeană, pe care și în primul său mandat a încercat să o divizeze. Acum o săptămână ironiza UE, unde „toate micile ţări europene drăguţe se adună”, și promitea mărirea tarifelor la importuri. Nu e primul președinte american care vrea să divizeze continentul european. Și în perioada lui George W. Bush, așa numita Nouă Europă (statele venite din Pactul de la Varșovia), mai pro-americană și mai docilă, a fost pusă în opoziție cu Vechea Europă. Chiar mai devreme, un alt republican, Henry Kissinger, fost șef al diplomației americane, întreba la fel de condescendent pe cine trebuie să sune pentru a vorbi cu Europa. Trump vine însă acum pe fondul unei crize europene în care naționaliștii extremiști câștigă tot mai multe voturi și în care aceștia se vor simți încurajați să meargă pe urmele lui. În acest fel, euroscepticii, adesea și simpatizanți ai Rusiei, vor fi gata să pună umărul la demolarea unității europene.

Conformismul și oboseala liderilor tradiționali din UE îi lasă deja mult spațiu de manevră lui Trump și simpatizanților săi suveraniști.

Totuși, în primul său mandat, deși inițial a vorbit despre retragerea SUA din NATO, mai târziu a făcut un fel de ordine în bugetele de apărare ale statelor membre, insistând că nu pot trăi pe spezele Washingtonului, în vreme ce ele își cheltuie banii pe educație și cultură. Așa au ajuns aproape toate să  dea anual cel puțin 2% pentru apărare.

României i-a garantat verbal securitatea de mai multe ori la întâlnirile pe care le-a avut cu Klaus Iohannis. A fost de acord să finanțeze periodic bazele militare de la Deveselu și Kogălniceanu, a acceptat să trimită permanent soldați americani în aceste baze și, nu în ultimul rând, România și Polonia au fost primele țări estice în care americanii au fost de acord să trimită rachete Patriot și alte arme sofisticate.  

Strategia păcii în Ucraina e cea care ar putea modela viitorul european. Pentru România e cu atât mai important cum ar putea să se înțeleagă americanii cu rușii în promisiunea făcută de Trump, fiindcă destinul țării e legat de această proximitate a războiului.