O cercetare sociologică recentă arată că Traian Băsescu este considerat cel mai bun președinte pe care l-a avut România până acum. 35% dintre români spun că a fost bun și foarte bun, în vreme ce 31% că a fost rău și foarte rău. În clasament îl urmează Emil Constantinescu (24% bun și foarte bun), Klaus Iohannis (20% bun și foarte bun), Ion Iliescu (18% bun și foarte bun). Imaginea cea mai negativă o are președintele în funcție (52% rău și foarte rău). Același studiu scoate în evidență că românii și-ar dori un președinte jucător (Avangarde, martie 2024). Doar 4% din electorat e de părere că președintele Klaus Iohannis a contribuit la aducerea României în Schengen, fie și doar cu frontierele aeriene și maritime. Din sondaje, nu e perceput ca un șef de stat care s-a bătut pentru țara lui, care s-a dat peste cap pentru ca oamenii să aibă o viață mai bună și copiii o educație mai serioasă. 

Guvernele patronate de el s-au mulțumit cu puțin, iar liderii susținuți de Klaus Iohannis în fruntea PNL s-au dovedit mediocrii, lipsiți de empatie și fără calitățile necesare unui șef de partid. În plus, prezidențiabilul impus liberalilor de Iohannis trage după el și acuzațiile de plagiat, la pachet cu intervenția în justiție prin care a încercat să salveze aparențele. Dacă s-ar fi dovedit plagiatul, oare domnul Ciucă și-ar fi pierdut și gradul de general? Și banii primiți în baza acestui doctorat și a avansărilor de care a avut parte? 

Combinația PSD-PNL pentru alegerile europarlamentare e doar o formulă prin care generalul să cadă din nou în picioare. Altminteri, după europarlamentare ar fi fost dat jos de partid dacă s-ar fi văzut rezultatele slabe ale PNL, care cu greu ar fi atins pragul de 20% și ar fi fost în pericol să fie depășit de AUR. Scamatoria listei comune minimizează pericolul real al radicalizării electoratului.

PNL defilează cu Nicolae Ciucă, iar PSD cu Marcel Ciolacu. Primul e un plagiator, conform demonstrației făcute de jurnalista Emilia Șercan, iar al doilea se pare că nu-și găsește diploma de Bacalaureat, potrivit unor declarații ale fostului ministru de finanțe Eugen Teodorovici din presă. 

Marcel Ciolacu se pregătește să fie președinte, dar se teme că ar putea fi bătut de electoratul de dreapta, dacă nu intră în finală cu George Simion, după vechiul model exersat de Ion Iliescu în 2000. Dacă pierde alegerile, pierde și partidul, iar cariera lui politică se termină. De aceea ar vrea să meargă în tandem cu Nicolae Ciucă, unul pentru președinte, iar celălalt pentru prim-ministru, după modelul Băsescu-Tăriceanu din 2004. Atunci, era vorba despre o alianță electorală, care i se opunea lui Adrian Năstase și social-democraților. Acum, însă, fiecare partid vrea să aibă propriul prezidențiabil. Dacă niciunul din marile partide nu vine cu un candidat valoros, riscul e ca AUR și George Simion să-i fascineze pe cei mulți, tăcuți și prost informați.

Ciolacu și Ciucă nu se potrivesc cu imaginarul colectiv, care după un președinte tăcut, lipsit de inițiative publice, fără zvâc pe arena internațională, vrea ceva la extrema cealaltă. După un Klaus Iohannis care a întrupat omul obișnuit, profesorul venit din provincie, românii vor din nou un lider care e altfel decât ei, care poate conduce în forță, care are opinii clare despre marile probleme ale țării și, mai ales, care se bate pentru ele până la capăt. 

Printre candidați se află și Mircea Geoană, numărul 2 în NATO, care strânge deocamdată cele mai multe intenții de vot, dar care ar avea nevoie de un partid care să-l susțină într-o o campanie prezidențială mare și care, mai apoi, să-i securizeze voturile la numărătoare. Pe de altă parte, nici Geoană, deși are mai multă experiență decât cuplul Ciucă-Ciolacu la un loc, vorbește mai bine și înțelege mai multe, nu se potrivește cu așteptările electoratului din acest moment.

Dincolo de teoria politică, practica demonstrează că după un președinte plicticos, oamenii vor unul care să-i scoată din banalul cotidian, care să fie mai deștept decât media generală a politicienilor, să se dovedească mai interesant, mai vioi, mai luptător.