Într-o recentă evaluare politică, prim-vicepreşedintele PDL, Cristian Preda, face, în treacăt, o referire la colaborarea cu partidele anti-sistem, care, în opinia sa, ar fi relevantă nu doar pentru dimensiunea viitoarei majorităţii, ci şi pentru ”coerenţa ei democratică”. Cristian Preda se referă probabil la PP-DD, căci alt partid despre care să se spună îndeobşte că ar fi anti-sistem nu există sau în orice caz nu are şanse să intre în Parlament.

În această analiză, deputatul european dezvăluie faptul că PDL nu exclude de pe acum o colaborare ulterioară cu Dan Diaconescu. Căci dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, dacă forurile cele mai înalte ale partidului vor fi tranşat această problemă, atunci ea nu ar fi apărut într-o evaluare care enumeră obiectiv toate situaţiile teoretic posibile.

Să nu uităm că eurodeputatul Cristian Preda este de fapt prim-vicepreşedinte al PDL şi, în virtutea poziţie sale oficiale, ar fi în măsură să spună de pe acum dacă partidul său va colabora sau nu cu partide „anti-sistem”. Nu ca prognoză, nu ca evaluare obiectivă, ci ca decizie asumată subiectiv. Faptul că nu o spune şi că preferă să facă o evaluare de analist independent dezvăluie două lucruri deopotrivă de contrariante: 1. Cristian Preda nu deţine influenţa şi autoritatea pe care ar presupune-o funcţia sa oficială. 2. PDL se arată dispus să facă alianţă cu oricine fără discernământ.

Dar nici un fapt, nici celălalt nu reprezintă cu adevărat o supriză. Cât priveşte influenţa reală, se câştigă greu şi nu depinde de poziţiile oficiale, probă fiind forţa autorităţii pe care a exercitat-o Traian Băsescu, deşi nu mai făcea parte din partid. Este un mister al politicii: de ce, în istorie, lideri cu înclinaţiile negative cele mai pronunţate exercită o mare înrâurire, un fel de fascinaţie neagră, în timp ce persoane capabile de judecăţi raţionale şi decizii moderate sunt de cele mai multe ori minimalizate. Există poate o presiune a grupului care selectează pe aceia care manifestă o maximă agresivitate în lupta politică, pe cei care promit să-i anihileze pe adversari într-o cât mai mare măsură. Moderaţii sunt priviţi ca oameni slabi, dispuşi la concesii, dacă nu chiar la trădări. Bineînţeles că logica acestei selecţii nu poate funcţiona decât pe un fond psihologic realmente primitiv. Este cu totul paradoxal că prim-vicepreşedintele Cristian Preda ţine să treacă mai curând drept partizan al preşedintelui decât un PDL-ist de get-beget, căci structural el nu se încadrează deloc în tiparul politicienilor instinctivi şi dispuşi să-l urmeze pe lider fără reflecţie.

În al doilea rând, subiectul partidelor aşa numite anti-sistem este tratat, de cele mai multe ori, cu duplicitate şi nici Cristian Preda nu pare a se delimita cu toată hotărârea. Îndeobşte însă partidele ”onorabile” se distanţează de cele ”nefrecventabile”, dar numai în perioadele calme, pentru ca apoi în perioadele electorale să-şi nuanţeze punctele de vedere.

Dar nici partidele ”anti-sistem” nu sunt cu adevărat împotriva sistemului în sensul propriu al cuvântului. Termenul acesta a ajuns să desemneze mai curând pe acei politicieni care încalcă regulile politeţii, care ignoră logica discursului, care adoptă în general o conduită lipsită de măsură, dar fără să putem spune că ar profesa cu adevărat idei revoluţionare sau anarhiste. Ceea ce îi uneşte pe toţi este un soi de naţionalism elementar, care nu se nutreşte cu idei politice, avându-şi originea, mai curând, într-o stare de involuţie intelectuală. În mod paradoxal ceea ce face ca aceste partide să poată intra în diferite combinaţii este tocmai caracterul lor elementar.

În concluzie, analiza lui Cristian Preda, deşi adoptă o postură obiectivă, dezvăluie o stare subiectivă a propriului partid, care afişează ierarhii fără acoperire şi care pare să fi renunţat la orice exigenţă, să-şi fi pierdut complet stima de sine şi să accepte pe oricine în orice condiţii.