Andrei Ursu a vorbit despre perioada în care tatăl său era urmărit, anchetat și bătut cu bestialitate de milițieni și de securiști, precum și despre influența, și după Revoluție, a unor personaje puternice din fosta Securitate, în dosarul legat de moartea lui Gheorghe Ursu, dosar care se judecă abia acum.

Newsweek România: Cum apreciați motivarea primei instanțe, în cazul Gheorghe Ursu? Judecătoarea a decis achitarea celor doi foști ofițeri de Securitate acuzați de rele tratamente, fapte care au dus la moartea tatălui dvs. Instanța și-a motivat decizia și prin faptul că Gheorghe Ursu nu poate fi considerat „disident politic, acesta nefiind un opozant pe față al regimului comunist“.

Andrei Ursu: Am fost șocat de această decizie. Cred că motivarea hotărârii a fost scrisă, practic, la dictarea Securității, a inculpaților și a avocaților lor.

În motivare sunt folosite tezele securiștilor, și nu de acum, ci de mai mulți ani, referitoare la opozanții regimului.

Securiștii mizau încă de atunci, din timpul lui Ceaușescu, pe compromiterea, pe defăimarea disidenților, și încercau să transforme disidența, opoziția politică, în cazuri de drept comun.

Concret, în ce consta strategia despre care vorbiți și ce legătură are cu cazul Gheorghe Ursu?

Este vorba despre o strategie a Securității, care venea de la Nicolae Ceaușescu, de a nu a avea disidenți. Ceaușescu trebuia să fie cel mai iubit fiu al poporului.

Era ceva specific dictaturii ceaușiste, pe care o „numeau discernământul politic și juridic al oricărui lucrător de Securitate“.

Practic, securiștii trebuiau să găsească învinuiri de drept comun, speculă cu valută, de exemplu, așa cum i-au confecționat tatălui meu.

Acestor opozanți ai regimului li se găseau îngrozitoare învinuiri, care aveau și un al doilea efect, care era defăimarea, compromiterea acestor oameni. Unii disidenți erau acuzați chiar că erau securiști.

Lui Mihai Botez, un alt disident celebru, lui Paul Goma, dar și multor altora, securiștii au încercat să le atârne această tinichea de coadă.

Aceea că erau, de fapt, colaboratori ai Securității. Securitatea știa că asta era o anatemă și că opozanții regimului n-ar mai fi fost luați în considerare, iar deseori chiar se întâmpla asta. Toate aceste lucruri se reflectă și în cazul nostru.

Adică se reflectă și acum, în motivarea instanței, conform căreia Gheorghe Ursu nu poate fi considerat disident politic?

Prin această hotărâre, încearcă să ni se explice că Gheorghe Ursu nu a fost chiar așa disident, spunând instanța că i s-a permis tatălui meu să călătorească în străinătate.

Judecătoarea știa, însă, foarte bine că tatăl meu era urmărit de Securitate, încă din anul 1977, și am depus la dosar, în acest sens, probe găsite la CNSAS.

Gheorghe Ursu era urmărit de Securitate în momentul în care el, ca inginer constructor, în 1977 a fost desemnat șef de proiect la blocul Patria, pentru consolidarea acestui imobil.

Atunci, Ceaușescu dăduse un ordin celebru, în 4 iulie 1977, să se sisteze toate lucrările de consolidare a imobilelor, până în data de 23 august 1977.

Dictatorul avea mai multe motive, în primul rând să folosească banii care veneau pentru consolidările de după cutremurul din 1977, ajutoarele primite din exterior și utilajele, pentru construcția Casei Poporului, deoarece începuse acest proiect.

Gheorghe Ursu a refuzat să sisteze lucrarea de reabilitare, pentru că și-a dat seama că există un mare pericol pentru locatari.

Blocul se putea prăbuși, în cazul unui nou cutremur. Ordinul acela criminal al lui Ceaușescu l-a determinat pe tatăl meu să scrie prima scrisoare la Europa Liberă, care s-a citit pe post abia în 4 martie 1979, pentru că multă vreme tata nu a reușit să o trimită.

Deci judecătoarea știa foarte bine de toate lucrurile astea și de faptul că tatălui meu îi dădeau drumul, până la urmă, să mai iasă din țară, doar ca să scape de el, că altfel făcea greva foamei.

Ziceau că e nebun. Iar când tata îi scria direct lui Ceaușescu, ca să obțină pașaportul, trimitea copia scrisorii și la „Scânteia“.

Nu o publicau, bineînțeles, dar acesta era semnalul lui că nu va renunța la lupta sa. Însă Securitatea îl urmărea mereu, și înainte, și după ce se întorcea din străinătate.

Spuneți că decizia de acum a instanței ar avea legătură cu fosta Securitate. Suntem, totuși, la 30 de ani de la căderea regimului comunist. Nu poate fi vorba despre neștiință din partea judecătoarei, nu neapărat de o implicare a foștilor securiști în dosar? Care ar fi miza în acest dosar?

La prima vedere, pare incredibil. Vorbim despre o judecătoare care n-ar avea vârsta să fi fost securistă.

E greu de crezut că ar face atât de mult ca să îi salveze pe doi oarecare ofițeri de Securitate, când au fost zeci de mii. De ce?

Cred că e vorba despre o conspirație a tăcerii, un principiu al dominoului, să nu se creeze breșe și pentru alții.

Este vorba, de fapt, de sute și mii de alte cazuri. Această represiune mai deghizată de care vă spuneam, sub Ceaușescu, a produs mii de victime, pe care le-am găsit la CNSAS.

AICIcitiți interviul integral pe Newsweek.ro