Deci aceasta a fost ultima decizie a şefului FED, Ben Bernanke, înainte de a ceda scaunul succesoarei sale Janet Yellen: a redus injecţiile financiare lunare cu alte 10 miliarde de dolari, la numai 65 de miliarde, în ciuda turbulenţelor cu care se confruntă ţările emergente. Explicaţia oficială? "Relansarea din SUA şi ameliorarea perspectivelor pe piaţa muncii ne oferă acest spaţiu de manevră." Şi, în ciuda dezechilibrelor din ultima vreme, FED nu s-a referit deloc la dificultăţile economiilor emergente. Ori, aceste dificultăţi sunt notabile. Erau notabile deja atunci când băncile emitente din vest au redus dobânda de referinţă la zero sau aproape de zero, pentru a contracara efectele crizei. Această măsură a avut ca rezultat o masivă migrare a capitalurilor din ţările industrializate spre cele emergente. Acestea din urmă au fost percepute dintr-o dată drept motoare ale economiei globale, au înregistrat rate mari de creştere, oferind dobânzi şi profituri relativ consistente.

Orice ministru al Economiei se bucură la început când ţara sa atrage capital străin. Fenomenul promite investiţii, creştere economică şi noi locuri de muncă. Dar şi în acest domeniu importanţă crucială revine cantităţii. Iar cantitatea de capital a fost, clar, prea mare pentru ţările emergente. Monedele lor naţionale s-au apreciat şi asta a produs automat scumpirea exporturilor. Iar scumpirea exporturilor a generat o micşorare a cererii. Pe scurt, afluxul de capital a produs asemenea dezechilibre pe pieţele respective, încât ministrul brazilian de Finanţe, care a vorbit despre un adevărat război monetar, se gândea, de exemplu, să instituie mecanisme de control pentru circulaţia capitalurilor.

În context, cei care au stat la baza exodului de capital din ţările industrializate nici măcar nu au fost speculanţi veroşi. Au fost bănci, companii de asigurări, fonduri de pensii şi alţi depunători instituţionali, veşnic aflaţi în căutare de profit. La ecuaţie se adaugă factorul Ben Bernanke, care, prin programul său lunar de emisiuni de obligaţiuni de stat, a pompat în pieţe în decursul ultimilor ani incredibila sumă de 4000 de miliarde de dolari. Aceşti bani au ajuns preponderent în ţările emergente.

Acum, de când FED a decis să micşoreze cantitatea de dolari aruncaţi pe piaţă, capitalurile se întorc în ţările industrializate. Iar ţările emergente se confruntă cu o masivă depreciere a monedei proprii. Mai mult, ele se plâng că, o dată cu capitalurile, le sunt retrase şi premizele creşterii economice. Ori, nu este vorba decât de o reîntoarcere la normalitate. O bancă emitentă cum e FED nu poate menţine la nesfârşit dobânda de referinţă la zero şi tiparniţa de bani la turaţie maximă, cu atât mai mult cu cât economia americană dă semne de revenire. FED a comis o dată această greşeală la începutul noului mileniu, cu urmările care se cunosc, şi nu o va mai repeta.

De fapt, FED a anunţat deja cu aproape un an în urmă că va renunţa la politica banilor ieftini. China, Polonia Mexic şi Filipine au înţeles la timp semnalul şi au înfăptuit o serie de reforme pentru a-şi face economia mai insensibilă la influenţe externe. Inflaţia a rămas acolo moderată şi bilanţurile sunt relativ echilibrate. În schimb, Argentina, Brazilia, Africa de Sud, India, Indonezia şi Turcia sunt acum lovite din plin. Le rămâne speranţa că, atunci când vor ieşi din criză, vor avea de profitat de urma relansării pieţei din SUA. Că, în urma deprecierii monedei proprii, le vor creşte exporturile într-acolo, stimulând economia indigenă în ansamblu.

Şi această speranţă va ajuta ţările afectate să revină la normal.