Pandemia a relansat jurnalul ca gen literar, autoscopiile au devenit un mod de a-ți petrece timpul. Claustrarea, impusă de carantină, a stimulat conștiința fragilității lumii în fața unui virus care a paralizat planeta și a produs nenumărate tragedii.

Jurnalul e într-o situație ambiguă. Nu e proză, dar e totuși mai mult decât simple însemnări asupra faptelor cotidiene. Îl mai putem trece la categoria ego-ficțiuni, pentru că oricât de fidel realității ar fi (dar ce este „realitatea”?), intervenția autorului implică o deviere subiectivă, opinii, percepții, sentimente pe care nu le putem adecva unei simple fotografii a evenimentelor.

Aș mai spune că a scrie jurnal mi se pare o zădărnicie, chiar dacă mulți mă vor contrazice. Timpul scrierii îți fură din timpul trăirii, a relata lucruri despre tine, preferând o existență de gradul doi, în loc să te propulsezi spre înainte, este o modalitate de a rata viitorul și, mai presus de toate, o formă de suprem orgoliu: a crede că oamenii, cititorii virtuali ai însemnărilor tale, trebuie să te considere atât de important încât să-și pună propriul „eu” între paranteze. E drept că și cititorii au libertatea să te ignore, iar dacă vrei să nu se întâmple asta, trebuie să le servești, ca diarist, o lectură ieșită din comun.

Asta se întâmplă în cazul unor cronici de război, semnate de scriitori sau de jurnaliști talentați. Mărturiile lor reușesc să învie un tablou înțepenit în statistici oficiale. O asemenea carte este „Doi ani de UkraMine” al Angelei Aramă. Jurnal 21 februarie 2022 - 24 februarie 2024 (Chișinău, Editura Epigraf, 2024).

Jurnalistă, politician, militant civic

Angela Aramă este o bine cunoscută jurnalistă și scriitoare de la Chișinău. A lucrat mulți ani la Televiziunea Publică, unde a realizat emisiuni de divertisment cultural, a trăit și momente dramatice, când a protestat, alături de alți colegi ai ei, împotriva cenzurii instituite de regimul Voronin în anii 2001-2009. A fost și deputat în parlamentul moldovean și a contribuit la redactarea unui nou Cod al Audiovizualului, în spirit european.

Mereu conectată la evenimente, Angela Aramă și-a propus să noteze scrupulos, pe rețelele de socializare, evenimentele de pe frontul ucrainean. Consultă o mulțime de surse – un efort solicitant, cronofag, pe care nu oricine este dispus să-l asume.

Consecvența cu care Angela Aramă consemnează meandrele războiului, precum un medic de gardă ritmul cardiac al unui pacient grav bolnav, a creat deja urmăritorilor săi reflexul de a intra pe pagina ei de Facebook, unde știu că vor găsi informații concentrate, cumulând rezistența ucrainenilor, atacurile rusești asupra civililor și infrastructurii ucrainene, strădania Kievului de a obține mai mult sprijin din partea Occidentului și, de cealaltă parte, delirul propagandei rusești.

Ucigași în misiune

Masivul jurnal al Angelei Aramă începe în ajunul invaziei rusești, când tensiunile diplomatice dădeau în clocot. Iată ce scrie ea pe 22 februarie 2022:

„S-a produs inevitabilul. Putin a preluat tacticile lui Hitler, care, la timpul său, i-a adormit vigilența lui Chamberlain, semnând acorduri de neagresiune pe care nu a avut nicio clipă intenția de a le onora (...) Diplomația edificată de ani buni ca mijloc de soluționare a conflictelor globale, bazată pe defensivă, reacție, prezumție, este depășită și trebuie revăzută substanțial, mai ales atunci când e vorba despre veleitățile imperiale ale unor dictatori de genul lui Putin. Acum, sincer, ce-i răspundem lui Zelenski atunci când acesta întreabă la ce-i vor folosi Ucrainei sancțiunile „dure” impuse Moscovei, după ce armata rusă va invada țara sa? La ce? (p. 10)

Pe 7 martie 2022, în plin război: „Un locotenent-colonel al aviației ruse, comandant adjunct al unui regiment de aviație (24 avioane), care are doi fii de vârstă școlară (16 și 11 ani), răspunde la o întrebare... „De ce ai ucis copii ucraineni? Ce rău ți-au făcut?” „Nu i-am ucis. Am urmat doar ordinele, țintind conform coordonatelor...” (p. 29)

Ne aducem aminte de un episod similar, când aviația rusă a bombardat teatrul din Mariupol, unde se adăpostiseră câteva sute de copii

și educatorii lor. Inscripția „COPII”, în rusă, cu litere enorme de pe acoperișul clădirii, ca să se vadă de la mare înălțime, nu le-a trezit călăilor putiniști nicio tresărire.

Despre sacrificiul militarilor ucraineni

Cazul tragic al lui Oleksandr Mațievski, soldat ucrainean născut la Chișinău. A fost împușcat de ruși, după ce și-a fumat ultima țigară și a strigat „Slava Ukraini!”:

„El putea să li se arunce la picioare, să-i implore să nu-l omoare, să le promită orice (...) Că doar nu era pe o scenă cu milioane de spectatori, nu-l vedeau camarazii de luptă, nu-l urmăreau camerele de filmat ale televiziunilor naționale! Putea să nege mai târziu totul, să inventeze o poveste. Martori nu erau decât orcii rânjind a satisfacție, care, între timp, puteau să dispară și ei în mașina de tocat carne a războiului... Ah, nu, greșesc, martoră era și conștiința sa.” (p. 244).

Acestor secvențe teribile, nenumărate, despre ororile produse de ruși, consemnate în jurnalul Angelei Aramă, li se poate adăuga acest motto al ei, scos parcă din Cartea lui Iov: „La câtă moarte și chinuri au semănat și continuă s-o facă regimurile diabolice de la Moscova, mă întreb dacă nu cumva, de secole, Dumnezeu stă și plânge într-un colț al raiului său, neputincios în fața a ceea ce a creat...” (p. 255)

Arta și cartea pe timp de război

Deși evenimentele din Ucraina și reflecția asupra lor ocupă locul central în jurnal, Angela Aramă notează și fapte, evoluții, victorii de parcurs, cum este momentul în care Republica Moldova a depus cerere de aderare la Uniunea Europeană – o alegere existențială, sperăm, inconturnabilă.

Scrie și despre vise, nevroze, dezamăgiri, seisme personale, descrie anumite episoade ale interiorității sale devastate, evocă drame de familie, despărțiri, iubiri înșelate și trădări postume, stăruie asupra unor probleme de sănătate – cum ar fi vizita în cabinetul psihanalistului, încercând să își vindece o depresie ce părea fără leac. Și are multe impresii de lectură, Angela Aramă e o cititoare pasionată, o avidă consumatoare de cultură. Jurnalul său poate fi considerat și un imn consacrat literaturii, cărții.

Ce fac artele pe timp de război, tac, așa cum se spune? Nicidecum. Rodesc, înalță, însuflețesc, au un efect terapeutic, salvează normalitatea. Într-o notă din 26 martie 2023, după un eveniment consacrat Ucrainei, petrecut în vechiul Turn de Apă, unde e amplasat Muzeul de Istorie al Chișinăului – tot acolo, pe 11 decembrie 2024, și-a lansat jurnalul și Angela Aramă –, ea vorbește despre soldatul Oleksandr Șirșin, un intelectual, care citea în tranșee (fotografia lui a făcut înconjurul netului). Citea o carte a istoricului american Timothy Snyder, profesor la Yale University, cu care apoi s-a întâlnit și au făcut poze împreună.

O profesiune de credință

Probabil fiecare cronicar care va scrie despre jurnalul Angelei Aramă își va face un alt scenariu de lectură, dar obligatoriu va constata atitudinea diaristei, luciditatea și angajamentul său etic, la care nu poți să nu subscrii.

„Eu cred cu toată ființa mea că a spune „am obosit de război” este o crimă împotriva propriei tale persoane, este ca și cum ai spune „am obosit să respir, am obosit să mănânc, am obosit să dorm, am obosit să trăiesc...” Nu poți să „obosești” de sacrificiul și moartea celor care te apără doar pentru că nu sunt feciorii tăi. Dacă ai conștiință. Dacă ești om (...) Ce ar fi să obosească și ei, să nu mai stăvilească tăvălugul strășniciilor care ar veni într-o clipă și peste noi? (...) atunci când Ucraina va învinge, abia atunci, vom obosi cu toții. Vom avea acest drept.” (p. 249)

O carte prețioasă despre timpul pe care-l trăim, scrisă cu nerv și dăruire.