Doar parte din elita românească mai refuză ori ezită să schimbe modul în care, eronat, defineşte hula. În rest, se transformă multe, peste tot. Şocul atentatelor de la Paris a modificat perceptibil nu doar atitudinea multor vesteuropeni de rând, care, după o lungă perioadă de indiferenţă ori placiditate au conştientizat brusc pericolul la care fanatismul islamist expune lumea liberă, ci, aparent, şi poziţia clasei politice. N-au întârziat să se alinieze şi instituţiile puterilor executive.

În Belgia, o amplă operaţiune antiteroristă s-a soldat la Verviers cu uciderea a doi combatanţi de origine marocană repatriaţi din Siria, precum şi cu rănirea unui al treila. Alte razii şi arestări de islamişti s-au produs nu numai în oraşele belgiene, în care s-a dispus şi închiderea vremelnică a şcolilor evreieşti, ameninţate de teroriştii islamişti, ci şi la Paris şi Berlin. În capitala luminilor s-au văzut interpelaţi prezumtivi complici ai teroriştilor Al Quaida şi ISIS care i-au masacrat pe caricaturiştii de la Charlie Hebdo, precum şi pe clienţii unui magazin evreiesc. Iar în capitala Germaniei au fost arestaţi turci islamişti, suspectaţi de a fi proiectat atentate în Siria.

În mod evident, oficialii vesteuropeni se tem acut de operaţiuni ale islamiştilor repatriaţi după sejururi în Siria şi Irak şi participări active la măcelurile civile şi religioase care au loc în prezent în cele două ţări arabe. În context, a reizbucnit în vest şi interminabila dezbatere privind stocarea şi retenţia preventivă a datelor provenind din telecomunicaţii.

Antiterorism şi marele frate

Un verdict al CEDO pusese pe butuci o reglementare germană în domeniu. Dezbaterea modificării ei fusese blocată ani la rând, de stânga. Mai nou, creştin-democraţii Angelei Merkel şi-au reluat puternic revendicările privind elaborarea unei legi noi, care să ajute poliţia să-i depisteze pe terorişti înainte ca extremiştii să treacă la acţiune. E ştiut că telecomunicaţiile reprezintă, pentru terorismul islamic, călcâiul lui Ahile. Aliatul principal al extremiştilor e frica exagerată (atunci când e exagerată) de legi de tip Big Brother.

Fiindcă experienţa mai multor ţări demonstrează că a nu se stoca vremelnic datele provenind din telecomunicaţii şi a nu se putea utiliza aceste informaţii le răpeşte investigatorilor una dintre cele mai eficiente căi de depistare a unor potenţiale atentate. Tot atât de limpede, pe de altă parte, este că această armă e o sabie cu două tăişuri. Utilizarea ei într-o manieră care să nu fie liberticidă depinde esenţial de existenţa unui stat de drept funcţional, de viabilitatea faimoaselor mecanisme de control zise checks and balances, a controlului judiciar şi parlamentar al activităţilor poliţiilor şi serviciilor secrete.

Nu e totuna dacă datele se stochează în state de drept cu democraţii, control parlamentar şi justiţii funcţionale, precum cel american, care e plin de „checks and balances” şi ţări în care separaţia puterilor e îndoielnică. Nu-i totuna dacă o democraţie e veche şi reală, sau nouă şi "originală", cu o clasă politică mai mult sau mai puţin coruptă şi ideologic labilă sau debilă, care tinde să-şi supună justiţia şi să izoleze instituţii neobediente, iar serviciile secrete să devină stat în stat.

Cazul german

Dar pe germani, ca şi pe ceilalţi vesteuorpeni, proporţiile barbariei descătuşate între altele la Paris, în redacţia publicaţiei Charlie Hebdo şi într-un magazin everiesc i-a şocat şi speriat într-atât, încât chiar şi o parte a stângii berlineze a început să sară peste propria ei umbră. În timp ce părţi din extrema stângă s-au raliat extremei drepte, unora din islamofobi şi islamiştilor, criticându-i pe caricaturişti pentru vinovăţii imaginare, social-democraţii şi ecologiştii au revendicat, cot la cot cu CDU, varii forme de consolidare a luptei antiteroriste. Astfel, social-democraţii au aderat parţial la cererea formaţiunii lui Merkel, acceptând în fine, după trei ani de dezbateri, ideea stocării datelor. Iar ecologiştii s-au pronunţat în favoarea sporirii forţelor poliţieneşti.

În context, Germania e un caz special, fiindcă a alunecat de două ori în funesta capcană totalitară, nazistă şi comunistă. Hitler a propulsat-o într-un cataclism de o amploare fără egal, iar comunismul i-a chinuit partea răsăriteană timp de patru decenii. Motiv pentru care ţara, marcată puternic de frica de dictatura oricărui „mare frate” şi extrem de sensibilă la concepte orwelliene precum „big brother”, are şi o puternică tradiţie liberală, asumată deopotrivă la stânga şi la dreapta democratică a spectrului politic. Din acest motiv, clasa politică germană s-a dat de ceasul morţii să elaboreze o lege care să ţină seama de principiul porporţionalităţii, să nu dezechilibreze delicata ecuaţie libertate – securitate şi să elimine orice risc de edificare a unui stat poliţienesc.

Istoria nazismului şi răspunderea care le revine germanilor pentru Holocaust explică şi deosebita circumspecţie şi idiosincrazie germană în ecou la orice propuneri de excludere ori discriminare de grupuri umane pe baza de afilieri religioase. Iată de ce Angela Merkel s-a grăbit recent să declare că împărtăşeşte controversata afirmaţie a fostului preşedinte german Wulff, care susţinuse în 2010 că „Islamul face parte din Germania”. Lapidara aserţiune multiculturală reclamă, fireşte, explicaţii şi interpretări. Unii din criticii ei de centru-dreapta susţin că e adevărată doar dacă-i priveşte (şi include) numai pe musulmanii din Republica Federală, nu şi religia lor, care, altfel decât iudaismul şi creştinismul, nu e constitutivă pentru civilizaţia europeană.

Unicul proiect genuin antitotalitar şi palme corectitudinii politice

În fapt, Merkel a dat dovadă de luciditate când, în numele democraţiei, ca unic proiect antiterorist (şi antitotalitar) real, şi-a îndemnat compatrioţii să se delimiteze nu doar de antisemitism, ci şi de islamofobie.

Dar cancelara a transgresat şi preceptele ideologilor corectitudinii politice, de vreme ce a declarat, la adresa clericilor musulmani, că e „urgent şi important” să clarifice o serie de chestiuni esenţiale, precum motivul pentru care teroriştii „ucid, înrobesc şi subjugă” în numele religiei islamice. „O spun explicit, e vorba de întrebări legitime”, a reliefat ea, textual, trimţând la autentica blasfemie (spre deosebire de cea prezumtivă a caricaturiştilor).

Raportată la tradiţiile discursului public al elitei 68-iste care conduce Germania de multă vreme, declaraţia ei este cu totul remarcabilă şi ilustrează cât de profund afectată de mutaţiile globale şi de pericolul islamist este şi clasa politică berlineză.

Dar e greu de crezut că schimbările operate în diplomaţie vor fi la fel de ample şi de rapide, precum cele din domeniul securităţii. E probabil ca occidentalii să continue să vândă arme unor regimuri islamiste respingătoare, precum cel saudit. Liderii săi au avut obrăznicia de a participa la marşul solidarităţii de la Paris. Acasă au dispus condamnarea la 10 ani de închisoare şi flagelarea sălbatică a lui Raif Badawi, un blogger arab şi musulman, care, cerând drepturi pentru femei, abrogarea legilor apostaziei şi construcţia de biserici pentru creştini s-a văzut osândit pentru că ar fi „insultat” şi „ofensat” religia islamică.

Mă întreb câtă apă va mai curge pe Dâmboviţa şi aiurea, până să se înţeleagă că adevărata luare în deşert a celor sfinte, nu e un efect al libertăţii. Ea priveşte înainte de orice asasinarea ori schingiuirea, în numele Său, a oamenilor nevinovaţi. Nu în ultimul rând a celor liberi. A celor creaţi şi ei deci, realmente, ca Raif Badawi, după chipul şi asemănarea Creatorului.