Toamna trecută, Siria a reuşit, graţie controlului pe care îl exercită asupra unor cercuri politice de la Beirut, să obţinţă modificarea Constituţiei libaneze, în aşa fel încât preşedintelui Emile Lahoud i-a fost, pur şi simplu, prelungit mandatul. O mişcare faţă de care fostul premier Rafik Hariri a manifestat constant reticenţă, o adveristate dusă până la demisia din fruntea Guvernului. Dar Hariri îşi pregătea revenirea, în forţă, odată cu viitoarele alegeri, programate pentru această primăvară. Un come-back generator de dureri de cap pentru grupările libaneze pro-siriene şi pentru Siria cu ai săi 25.000 de militari rămaşi în Liban din vremea războiului civil ca forţă de pace – fără vreun mandat internaţional în acest sens – şi pe care tot mai multă lume îi priveşte ca forţă de ocupaţie. De altfel, intervenţia a Siriei în politica libaneză a fost nu o dată contestată de comunitatea internaţională. Naţiunile Unite şi, mai ales, Franţa au luat poziţie faţă de farsa din toamnă, când Damascul a impus prelungirea prezenţei lui Emile Lahoud în fotoliul prezidenţial. Atunci – dacă nu cumva chiar mai devreme – s-a văzut clar către cine se îndreaptă simpatia internaţională: anume, spre Rafik Hariri.

Afacerile sale – construcţii, în special în Arabia Saudită – i-au adus miliarde. O parte a investit în reconstrucţia oraşului său natal, Saida, şi a capitalei Beirut. Iar proiectele urmau să continue –unele, nu departe de locul în care şi-a pierdut viaţa în acel atentat comis luni. Criticii săi au apreciat că a monopolizat modernizarea Beirutului, urmărind, astfel, să-şi consolideze nu doar afacerile ci şi puterea politică. Căci Hariri reuşise să preia controlul asupra celor mai influente televiziuni şi radiouri din Liban. Însă tuturor le-a fost limpede că fiecare afacere a antreprenorului atrăgea beneficii ţării, o ţară care încă nu şi-a cicatrizat rănile celor 15 ani de război civil şi zace sub povara datoriilor de miliarde. Datorii de care nici Hariri (premier de cinci ori în 12 ani) nu a putut să scape. Însă mulţi dintre libanezi credeau că, prin priceperea sa antreprenorială, prin relaţia specială cu Franţa şi, nu în ultimul rând, cu cea de-a doua sa patrie, Arabia Saudită, Hariri ar putea fi chiar soluţia problemelor naţiunii.