Retorica președintelui SUA, Donald Trump, privind totul, de la tarife punitive până la „proprietatea” asupra Groenlandei, a determinat o reconsiderare a strategiei de apărare a Europei. La Bruxelles, diplomați, oficiali și analiști au petrecut mare parte din ultimul an dezbătând dacă Statele Unite ar mai respecta Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care prevede că un atac asupra unui stat semnatar este considerat un atac asupra tuturor, dacă ar fi invocat.

Însă, indiferent dacă această clauză privind apărarea colectivă rămâne validă sau nu, există o altă promisiune, mai puțin cunoscută, care angajează majoritatea statelor europene. Articolul 42.7 al Uniunii Europene obligă statele membre să ofere ajutor „prin toate mijloacele aflate în puterea lor” dacă un alt stat al UE este atacat.

Așadar, ce presupune această clauză de apărare mutuală și cât de probabil este ca statele UE să o respecte în cazul în care articolul ar fi invocat?

Ce este Articolul 42.7 al UE și cum diferă de Articolul 5 al NATO?

În 2009, Uniunea Europeană a introdus o clauză de apărare reciprocă în temeiul articolului 42.7 din Tratatul de la Lisabona, care stipulează că, „dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre au față de acesta obligația de a acorda ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate în puterea lor”.

Articolul mai precizează că această obligație „nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre” - o recunoaștere a faptului că unele țări își definesc principalele angajamente de apărare în cadrul NATO.

Juraj Majcin, analist în politici de securitate și apărare la European Policy Center din Bruxelles, a declarat pentru DW că principala diferență dintre clauzele de apărare colectivă ale UE și NATO constă în modul în care este oferit sprijinul de apărare. În timp ce prevederea UE se bazează în mare parte pe asistență interguvernamentală și bilaterală, clauza de apărare colectivă a NATO reflectă un principiu mai amplu și mai structurat de descurajare.

Fostul deputat german social-democrat și specialist în politici de apărare, Kristian Klinck, consideră că articolul 42.7 al UE este mai constrângător decât articolul 5 al NATO - cel puțin pe hârtie. Cerința de a oferi ajutor „prin toate mijloacele aflate în puterea lor” este interpretată pe scară largă ca însemnând „până la limita propriilor capacități”, a spus el pentru DW.

În contrast, formularea articolului 5 oferă statelor NATO o mai mare marjă de apreciere, permițând fiecărei țări să ia „acele măsuri pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forței armate”.

Cu toate acestea, ambii experți au subliniat că asistența în temeiul articolului 42.7 nu înseamnă doar sprijin militar, ci poate lua și forma diplomației, a ajutorului umanitar sau a sprijinului financiar. Acest lucru este deosebit de relevant pentru statele membre ale UE nealiniate - Austria, Cipru, Irlanda și Malta - care evită în mod tradițional alianțele militare formale.

A fost vreodată testată una din cele două clauze de apărare?

Articolul 5 al NATO a fost activat o singură dată în istorie, după atacurile din 11 septembrie 2001 din SUA. În replică, Alianța a desfășurat mai multe aeronave de supraveghere radar pentru a ajuta la patrularea spațiului aerian american. În total, 830 de membri ai echipajelor din 13 țări NATO au efectuat peste 360 de misiuni.

În mod similar, articolul 42.7 al UE a fost invocat o singură dată - tot ca reacție la terorism. În 2015, după atacurile comise la Paris sub coordonarea ISIS, Germania și alte state membre ale UE au sprijinit forțele franceze cu mijloace navale și aeriene, însă acest sprijin a fost în mare parte oferit ca parte a coaliției anti‑ISIS conduse de SUA.

Analistul de securitate Majcin a avertizat însă că, în ambele cazuri, clauzele de apărare colectivă au fost aplicate ca răspuns la evenimente „pentru care nu au fost concepute”. Klinck a fost de acord, argumentând că Franța „s-a confruntat în 2015 cu un atac terorist, nu cu un atac militar major”, motiv pentru care articolul 42.7 rămâne, în esență, insuficient testat. 

Ar sări cu adevărat statele UE în apărarea altor țări membre?

De la invadarea pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, în 2022, multe state ale UE au fost ocupate să își crească cheltuielile de apărare în cadrul NATO și să își integreze sistemele militare. Klinck consideră că Europa are încă un drum lung de parcurs pentru a-și consolida capacitățile de apărare, dar subliniază că s-au făcut progrese.

„Forțele terestre olandeze sunt pe deplin integrate cu forțele terestre germane. Ele operează și se antrenează împreună”, a explicat Klinck. El a menționat și cooperarea navală dintre Țările de Jos și Belgia. „Dacă putem continua această muncă și acționa în spiritul arătat de liderii europeni la Davos, când au reacționat la comentariile lui Trump despre Groenlanda, suntem la înălțime”, a adăugat el.

Șeful NATO, Mark Rutte, a transmis recent un mesaj diferit: „Dacă cineva crede din nou că Uniunea Europeană sau Europa, în ansamblu, se poate apăra fără SUA, poate să continue să viseze.”

Majcin este de acord. „Când vorbim despre capacitatea Europei de a se apăra fără Statele Unite, nu ar trebui să ne gândim doar la un atac de mare amploare, cum este cel asupra Ucrainei”, a declarat el pentru DW. „Rusia vrea să distrugă politic NATO, să arate că articolul 5 este inutil și că alianța este slabă.”