Reacţiile politice de după atacurile de la Copenhaga sunt bineintenţionate, dar suferă de neclaritate. În general e condamnat ”terorismul internaţional” sau ”terorismul”, fără niciun atribut, dar modul acesta de exprimare împiedică o bună înţelegere a situaţiei. Ce s-a întâmplat, în definitiv, cine şi de ce a ucis? Cine sunt, de fapt, atacatorii?

Mesajul preşedintelui României se înscrie şi el în această ambianţă prevenitoare, menită să nu rănească anumite susceptibilităţi. ”Îmi reafirm sprijinul faţă de lupta împotriva terorismului şi faţă de măsurile europene de combatere şi descurajare a oricăror tentative de terorism”, spunea preşedintele pe facebook. Lumea evită cu totdinadinsul o trimitere directă la Islam. Nici măcar salafişti, islamişti nu se mai spune. ”Să evităm orice amalgam”, susţinuseră autorităţile franceze şi europene după atactul de la Charlie Hebdo, iar după Copenhaga, liderii politici par să fi înţeles ce au de făcut.

Aşadar stilistica vagului e o tendinţă generală a politicii europene, ieşită din grija de a nu înrăutăţi lucrurile. Dar dacă amalgamul e rău, vagul e rău şi el, căci întreţine ignoranţa. De unde au apărut aceşti tineri care pleacă să lupte în Siria, care se întorc apoi şi atacă sinagogi sau publicaţii ireverenţioase la adresa islamului? Sau care nici nu pleacă, dar se revendică de la această mare mişcare care cutremură Orientul Mijlociu şi trec la acţiune în ţările lor natale? Se ştie că ei nu s-au născut în Siria, Irak sau Afghanistan, ci în Franţa, Olanda sau Marea Britanie. Şi atunci de ce nu sunt solidari cu civilizaţia occidentală? Şi ce-i mână pe ei în luptă?

Ministrul Justiţiei de la Paris a provocat o mare controversă, spunând deunăzi la iTélé că ar trebui să înţelegem resorturile intime ale tânărului care pleacă în Siria: ”Încercăm evident cu toţii o mare perplexitate în faţa faptului că nişte tineri care au toată viaţa înaintea lor se pregătesc să ucidă şi să se lase, de bunăvoie, ucişi la rândul lor. Trebuie să înţelegem de ce. Altfel riscăm să fim noi înşine învinşi.” Unii s-au revoltat. Li s-a părut că ministrul manifestă o indulgenţă intolerabilă, dacă nu chiar o secretă complicitate.

Problema nu este însă că ministrul ar fi prea comprehensiv, ci că avea răspunsurile gata făcute. Christiane Taubira ştia prea bine ce urmează să afle şi se întreba numai de formă, căci puţin mai încolo ea avea să spună că răspunsurile ţin de ”educaţie, urbanizare, locuri de muncă”. Cu alte cuvinte, tinerii terorişti sunt produsele segregării sociale şi ale ”apartheidului” care s-ar practica în Franţa. Termenul îi aparţine însuşi premierului Manuel Valls şi avem toate motivele să cădem pe gânduri.

Dacă miniştrii şi, în general, toţi cei care se consideră vizaţi, într-un fel sau altul, s-ar întreba cu sinceritate, am asista la un mic progres. Cel puţin am renunţa la vechile clişee ale stângii socialiste, potrivit cărora şomerul sărac devine, mai devreme sau mai târziu, un delincvent, dacă nu un criminal. Problema este că luptătorii islamişti nu sunt cu toţii ieşiţi dintr-un mediu sărac, ba, dimpotrivă, unii dintre ei au avut parte de o instrucţie mai înaltă. Aşadar ar fi bine să continuăm să ne întrebăm.

De ce marocanii şi algerienii la a doua generaţie îşi caută rădăcinile şi refac în sens invers drumul parcurs de părinţii lor? Dar mai ales de ce se produce această dramatică de-civilizare? Această teribilă regresiune? Această scufundare într-un strat mai arhaic al propriei genealogii?

În 1997, regizorul portughez Manoel de Oliveira realiza un film remarcabil despre căutarea şi descoperirea originilor, fără legătură directă cu subiectul nostru, dar care reuşea să spună ceva de ordin mai general. Pelicula se numeşte ”Călătorie la începutul lumii” (Viagem ao principio do mundo) şi este povestea unui actor francez, portughez după tată, care, profitând de o turnare în Portugalia, ţară în care nu mai fusese până atunci, porneşte alături de câţi prieteni din echipa de filmare către un mic sat de munte, unde speră să o mai găsească în viaţa pe sora tatălui său.

Bătrâna ţărancă e circumspectă şi refuză să admită că ar avea vreo legătură cu străinul din faţa ei, care nici măcar nu vorbeşte portugheza. Dialogul are loc prin interpreţi. ”Dacă omul acesta e nepotul meu, de ce nu vorbeşte portugheza?”, întreabă ea, obsesiv, şi pare să nu accepte nicio explicaţie. Ceilalţi râd, amuzaţi sau stingheriţi: în definitiv, ce nevoie ar avea un actor celebru de la Paris să vorbească o limbă provincială? Dar miza e mult mai importantă, căci ţine de recunoaşterea unei genealogii şi de validarea unei apartenenţe. Eroul povestirii face atunci un gest cu totul neaşteptat. Suflecându-şi mânecile cămăşii, îşi dezveleşte antebraţul şi luând mâna mătuşii sale o apasă peste venele evidente, cerându-i să simtă curgerea sîngelui, unica şi cea mai bună probă a filiaţei. ”Ce importanţă are limba, spune artistul de la Paris, ceea ce contează este sângele acesta care ne curge deopotrivă prin vine”. Bătrâna pare să accepte valoarea dovezii, dă semne că îl adoptă în fine pe nepotul rătăcitor, dar nu poate să nu-l mai întrebe încă o dată, cu jumătate de glas, de ce nu ştie limba tatălui său.

În aparenţă, povestea aceasta descrie circumspecţia retrogradă a unei lumi izolate şi primitive faţă de lumea civilizaţiei urbane. Dar la o privire mai atentă descoperim unul dintre simptomele ignorate ale aculturaţiei. Ţăranii din micul sat portughez se identificau prin limbă şi prin istoria regelui Afonso Henriques, ei participau, altfel spunând, la o cultură evoluată, care punea ataşementul familial întemeiat pe rudenia de sânge pe un plan secundar. Artistul nostru de la Paris, deşi un om evoluat în datele sale personale, cunoaşte însă, surprinzător, o teribilă regresiune în epoca tribală a comunităţii de sânge. Faptul că nu vorbeşte portugheza şi nu cunoaşte miturile poporului lusitan (un fapt tipic de aculturaţie) îl obligă, ca să poată întreţine comunicarea, să recurgă la un strat mai arhaic.

Eroul acestei călătorii la începutul lumii este francez pe de-a-ntregul şi povestea regresiuni sale rămâne izolată, ca o aventură stranie între două filmări, dar francezii africani la a doua generaţie, nefiind nici francezi cu totul şi nici algerieni sau marocani pe de-a-ntregul, se simt, poate, îndemnaţi cu mult mai multă disperare să regăsească acel strat arhaic pe care să poată reconstrui o solidaritate (comunitate) pierdută. Sângele familiei din povestea lui Manoel de Oliveira este pentru ei islamul arhaic, salafismul, Califatul universal. În cazul lor, regresiunea e tragică şi antrenează efecte tragice pentru toţi cei din jur. Dar ca să fie mai limpede, regresiunea aceasta presupune și antrenează odată cu ea o gravă pierdere de civilizaţie, o întoarcere la barbarie.