În perimetrul fostului lagăr de la Auschwitz-Birkenau, reprezentând principalul simbol al Holocaustului, 50 de delegaţii din întreaga lume s-au întrunit luni, 27 ianuarie, în prezenţa preşedintelui ţării gazdă, Polonia, spre a comemora victimele exterminărilor naziste.

Întrunirea prelungeşte ceremoniile derulate săptămâna trecută la Ierusalim, în prezenţa preşedintelui Rusiei, dar în absenţa omologului său polonez. Ambele manifestări îşi au îndreptăţirea lor. La Auschwitz, principalul simbol al genocidului săvârşit de nazişti cu complicitatea anitisemiţilor europeni şi a statelor încăpute pe mâna lor, au pierit, potrivit istoricilor, între un milion şi o sută de mii şi un milion trei sute de mii de oameni. Între ei, un milion de evrei. Cu copii cu tot.

Un milion din cele aproximativ şase milioane lichidate de nazişti în ceea ce s-a numit, după greci, ”Holocaust”, o jertfă de ardere de tot”. Iar în ebraică, ”Shoa”. ”Vina” lor? Erau evrei.

E deci firesc, în ciuda uimirii ipocrite stârnite preşedintelui Poloniei de ceremonia de la Yad Vashem, ca statul evreu să găzduiască o ceremonie internaţională de comemorare a morţilor poporului evreu. Şi e cu atât mai firesc, cu cât antisemitismul şi, nu în ultimul rând, ura pe Israel, a atins cote de febră genocidară, grav bolnav, în context, fiind regimul islamist iranian. Şi nu doar el.

O stranie simultaneitate face ca, pe măsură ce se multiplică manifestările consacrate smulgerii Holocaustului din uitare, amnezia şi varii forme de antisemitism, între care şi cea negaţionistă, să ia proporţii nemaipomenite de la nazişti încoace.

Nu puţini comentatori deplâng dispariţia tot mai vârstnicilor martori direcţi. N-ar fi exclus însă ca unele din lacrimile lor să fie de crocodil. În fond, există muntele de mărturii pe care-l lasă în urmă supravieţuitorii Holocaustului. Există a doua generaţie. Există fotografiile. La Auschwitz se făceau, după eliberarea de acum 75 de ani, poze ale lanţurilor muntoase alcătuite din trupuri descărnate. Din ochelarii celor asasinaţi. Se mai găsesc masivii compuşi din păr, pantofi şi pantofiori, de vreme ce naziştii şi-au descălţat victimele şi le-au tuns, le-au deposedat de haine, de pardesie şi de paltonaşe, înainte de a le ucide, de a le jefui aurul dentar şi a-i transforma pe oamenii deveniţi numere în scrum.

Auschwitz e un simbol al dezumanizării. Şi al căderii din civilizaţie. E semnul indelebil al gazării, al exterminării sistematice şi cu metode industriale a unui popor, cel evreu, precum şi, deşi acest aspect a rămas în mod bizar subexpus în conştiinţa colectivă, al nimicirii unei religii. A celei evreieşti, dublu vitregită de antisemitismul creştin şi musulman, de cel nazist, ca şi de postiluministele obsesii pseudo-ştiinţifice şi antireligioase ale marxismului, ale pozitivismului, ale rasismului şi ale unor forme contemporane de progresism şi de relativism.

Dar Auschwitz nu e doar terenul de joacă al rasiştilor, negaţioniştilor şi teoreticienilor conspiraţiei. E şi alibiul antisemiţilor stângii, drapaţi în anticolonialişti şi antisionişti, care se dau antifascişti ignorând cu grijă complicitatea cu naziştii a extremiştilor musulmani de felul muftiului Ierusalimului, Husseini, prietenul lui Hitler. In fine, e şi prilejul manipulărilor politice imperialiste. Ale celor ruseşti, de pildă.

Ororile neomeniei fără margini a sistematicei exterminări aruncă în aer, în mare măsură, capacitatea noastră de a înţelege răul şi abisurile fiinţei omeneşti. Ele determină perplexitatea noastră în raport cu un genocid care a schimbat lumea din temelii. Dar această buimăceală, punctul de plecare al oricărei dumiriri şi abordări terapeutic-educative a ororii, e pe cale de a fi evacuată din cetate.

Şi e pe cale de a fi substituită complet. Cu nefaste urmări. În locul ei s-a instalat în centrul scenei un cinism politic care, după deceniile de tabuizare a subiectului în imperiul comunist, a început să prefacă Holocaustul în arma şi unealta revizionismului istoric. Strădanii ample în acest sens depun nu doar urmaşii mişcărilor de extremă dreaptă din estul Europei, care apelează la mituri ori le reciclează ca să-şi facă dispărute propriile complicităţi la Holocaust. Ci şi Rusia lui Putin, care se străduieşte, nu mai puţin abject, să tragă spuza istoriei pe turta ţarului, spre a auri blazonul grav pătat de sânge al Uniunii Sovietice şi a încerca să albească odiosul bilanţ al terifiantelor crime în masă staliniste.

Acestui scop i s-a subordonat insidiosul discurs rostit la Yad Vashem de Vladimir Putin. Unul reclamând nedrept, pentru ruşi, ca şi cum ar fi fost evreii sub Hitler, şi nevinovăţia şi partea leului din suferinţele celui de-al Doilea Război Mondial. Ca şi cum pactul Hitler-Stalin n-ar fi fost o înţelegere sinistră, care le-a permis comuniştilor ruşi să ocupe şi să oprime parte din estul Europei, dând liber naziştilor să subjuge vestul continentului. Ca şi cum n-ar fi avut loc crimele în masă de la Katyn.

Asemenea abuzuri revizioniste, articulate pro domo şi întru izolarea unor ţări-victimă, ca Polonia, discreditează memoria şi o ucid lent. Or, în faţa globalei recrudescenţe antisemite, care e şi semnul unei crescânde inadecvări la libertate, e nevoie, mai mult decât oricând, de memorie. De una apolitică? Defel. Însă de una cultivată onest, conştientă de caracterul versatil al maladiei antisemite.

Care, frecvent, se ascunde eficient. Îşi doseşte spectrul hâd îndărătul unor ideologii naţionaliste sau antinaţionaliste, globaliste sau antiglobaliste, în părelnice critici justificate şi abuziv generalizate la adresa nefăcutelor reale sau prezumtive ale unor evrei sau ale stăruitor demonizatului stat evreu.

Iar uneori se piteşte în împăciuitorism. De pildă faţă de reeditarea iraniană a unui antisemitism genocidar. O astfel de memorie va şti că împăciuitorismul de tip Chamberlain-Daladier a condiţionat, acum 80 de ani, cataclismul hitlerist. Şi va şti să-mpiedice repetarea atrocităţii.