Situaţia economică din cele două ţări nu s-a îmbunătăţit între timp câtuşi de puţin, ceea ce poate avea efecte negative puternice asupra procesului de democratizare.
În cursul vizitei pe care o efectuează la Berlin, guvernatorul Băncii Centrale tunisiene, Mustapha Kamel Nabli, a descris situaţia ţării sale în cuvinte clare: "Suntem încă într-o fază timpurie a tranziţiei. Iar tranziţia costă mulţi bani. Dezvoltarea costă bani. Sigur, înseamnă şi reforme, schimbări la nivel politic, noi instituţii şi aşa mai departe, dar în primul rând înseamnă bani. Care ne lipsesc."

Situaţia din Tunisia este gravă, ţara fiind ameninţată de un colaps financiar, spune Nabli, dar Europa, America şi alte state par a nu recunoaşte realitatea: "Avem impresia că prietenii noştri, adică SUA, Europa şi alţii se mulţumesc cu sfaturi. Ne trimit la Fondul Monetar Internaţional, la Banca Mondială, ne cer să facem reforme, să ne adresăm pieţelor internaţionale, să facem comerţ, să susţinem investiţiile private. Asta ştim şi noi. Cunoaştem toate instituţiile şi organizaţiile internaţionale şi colaborăm cu ele. Adevărul este însă că, dacă vrem să ne folosim de acest moment istoric pentru a schimba ceva, trebuie să facem şi mai mult."

Cât este dispusă comunitatea internaţională dispusă să investească?

Declaraţiile de solidaritate sunt frumoase şi încălzesc inimile, dar nu se pot mânca, spune şi Hisham Yussef, mâna dreaptă a secretarului general al Ligii Arabe. În opinia sa, Tunisia şi Egiptul nu pot să mai aştepte până după alegeri pentru a primi ajutoarele financiare promise, aşa cum ar dori Uniunea Europeană: "Nu banii sunt o problemă, ci voinţa politică. În cazul Greciei voinţa politică şi mesajul Uniunii Europene pentru întreaga lume a fost foarte clar: ţara nu va fi lăsată de izbelişte. Punct. Atunci noi ne întrebăm: oare Uniunea Europeană va accepta ca Tunisia şi Egiptul să se ducă de râpă sau le va ajuta să supravieţuiască?"

Sunt, prin urmare, revoluţiile din Tunisia şi Egipt sortite eşecului din simplul motiv că le lipsesc banii?

Economiile celor două ţări au nevoie de timp şi de multe ajutoare financiare pentru a se dezvolta. Comparaţiile cu Germania Federală de după cel de al doilea Război Mondial nu sunt lipsite de un sâmbure de adevăr.

Pe atunci, Germania apuseană a primit, prin intermediul Planului Marshall, ajutoare din partea SUA de aproximativ 100 de miliarde de dolari. O sumă, pe care statele industrializate nu sunt dispuse s-o investească în Africa de Nord. La reuniunea grupului G-8 din luna mai s-a decis acordarea de ajutoare financiare de aproximativ 40 de miliarde de dolari, ceea ce nu este suficient, ţinând cont că FMI a calculat că în regiune vor fi necesare în următorii ani cel puţin 160 de miliarde de dolari.

Autori: Sabine Kinkartz/ Maria Pascu
Redactor: Petre M. Iancu