USL a introdus marţi pe ordinea de zi a Parlamentului cererea de revocare din funcţie a lui Gheorghe Iancu, acesta urmând să fie înlocuit de Valer Dorneanu. Pare un fapt neobişnuit, dar Avocatul Poporului a ajuns în ultimii 10 ani să joace un rol politic foarte important. Iniţial, Avocatul Poporului a fost o instituţie cu totul neglijată, cu o misiune pe care nimeni nu părea să o înţeleagă prea bine. Modelul acestei instituţii a fost ombudsmanul din ţările nordice, care joacă un rol extrem de activ şi de important de reglare a raporturilor dintre cetăţeni şi admistraţia statului.

În Constituanta din 1990 liberalul Dan Amedeo Lăzărescu a avut ideea, cu totul neobişnuită pentru majoritatea membrilor adunării, de a înfiinţa o instituţie nouă după model suedez, menită să-i protejeze pe cetăţeni de abuzurilor administraţiei de stat. S-au opus atunci ţărăniştii, care nu vedeau de ce ar trebui importată o instituţie dintr-un spaţiu politic atât de îndepărtat ca spirit de societatea românească. În lucrările Constituantei, ţărăniştii au susţinut că reclamaţiile cetăţenilor se vor putea rezolva pe calea contenciosului administrativ, la fel ca înainte de război. Totuşi ideea modernistă a lui Dan Amedeo Lăzărescu a prins şi aşa a fost înscrisă în Constituţie instituţia Avocatului Poporului.

Aşa cum se văzuse încă din faza dezbaterilor parlamentare, instituţia nu a reuşit, din păcate, să se aclimatizeze, fiind mulţi ani complet ignorată. Reclamaţiile cetăţenilor urmau un traseu complicat şi rareori ajungeau la o soluţie. Bugetele alocate erau ele însele prea mici pentru o instituţie cu un rol declarat atât de generos: acela de a-i proteja pe cetăţeni în faţa abuzurilor statului, care păreau să izvorască dintr-un rezervor infinit.

Odată cu modificarea Constituţiei din 2003 s-a petrecut însă o cotitură importantă în destinul acestei instituţii. Chiar dacă nu a primit niciodată bugetele de care avea nevoie şi nu a devenit o speranţă reală a cetăţenilor în faţa abuzurilor unui stat mereu prea puternic, instituţia a dobândit dreptul de a contesta legile la Curtea Constituţională înaintea promulgării lor şi, de asemenea, de a ridica o excepţie de neconstituţionalitae în cazul legilor şi ordonanţelor guvernamentale. În mecanismele intime ale funcţionării statului a apărut astfel un actor de maximă importanţă.

Ca să se vadă cât puternic a devenit Avocatul Poporului este suficient un singur exemplu. La finele aului 2008, Guvernul interzicea prin ordonanţă de urgenţă cumulul pensiilor cu salariile, dar Avocatul Poporului, condus la vremea respectivă de profesorul de drept constituţional Ioan Muraru, a contestat ordonanţa la Curtea Constituţională. Contestaţia a fost admisă, dar într-un fel care a permis guvernului să-şi pună totuşi intenţiile în aplicare.

Se vede însă că Avocatul Poporului a ajuns să joace un rol major în adoptarea sau blocarea anumitor politici publice. Sub acoperirea judecăţii de natură constituţională care nici nu i-ar reveni de drept, Avocatul Poporului a devenit un centru discret de putere politică. Tot Avocatul Poporului a fost acela care a contestat legea Consiliului care administrează dosarele Securităţii (CNSAS), obţinând câştig de cauză şi exemplele se pot cumula.

Mult mai recent, Avocatul Poporului a criticat faptul că mai mulţi judecători au fost numiţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fără decret prezidenţial şi a intrat într-un conflict puternic cu membrii Consiliului Superior a Magistraturii. Gheorghe Iancu, care conduce în prezent instituţia Avocatului Poporului, a avertizat că dacă nu va primi scuze, va cere Senatului revocarea din funcţie a tuturor membrilor CSM!

Iată adaşar ce evoluţie ciudată a avut în România ombudsmanul, care prin autonomia reală de care se bucură a dobândit o forţă politică ce nu poate fi neglijată.

Chiar dacă prin legea ei proprie de funcţionare, Instituţia Avocatului Poporului are drept scop „apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice”, în practică, prin extensii progresive, se poate ocupa de foarte multe lucruri.

USL intenţionează să-l schimbe pe Gheorghe Iancu cu un om mai apropiat de propriile viziuni politice. Este de fapt o operaţiune similară aceleia în care sunt desemnaţi şi numiţi judecătorii Curţii Constituţionale.

Se văd însă cu ochiul liber fisurile instituţionale. Avocatul Poporului nu a reuşit întotdeauna să-şi reprime tentaţia de a juca un rol mai mare decât cel trasat iniţial, intervenind în activitatea guvernului. Schimbarea persoanei care conduce instituţia este doar un paleativ, căci mai devreme sau mai târziu, Avocatul Poporului va deveni din nou un actor politic disimulat abil sub chipul ombudsmanului. La fel ca în cazul altor instituţii care provoacă periodic contestaţiile cele mai puternice, s-ar cuveni poate să fie întreprinsă o reformulare de fond.