Ziua Internațională a Cărții ne prinde și în acest an pe picior greșit.  Conform datelor Eurobarometru şi Eurostat de anul trecut, 93,5 la sută dintre români nu cumpără nici o carte pe an, 68,5 la sută nu au citit nici o carte în ultimul an şi doar 6,2 la sută citesc în mod constant. În rândul elevilor realitatea e la fel de dramatică, fiind tributară mai multor cauze, din care voi enumera doar câteva.

Aproape un sfert din elevii din mediul rural abandonează școala în ciclul primar și gimnazial, în timp ce în mediul urban procentajul se apropie de zece la sută. Unul din doi elevi din ciclurile primar, gimnazial și liceal e analfabet funcțional.

Programul „România Educată“ pritocit de președintele Klaus Iohannis și asumat de fostul ministru Sorin Câmpeanu ca platformă a legilor Educației își propune ca, până în 2030, analfabetismul funcțional să fie redus la jumătate. E puțin probabil ca această miză prezidențială și ministerială să fie atinsă, în condițiile în care învățământul din România apasă în continuare pe pedala accelerației memorării mecanice, fără a se trece la programe care să încurajeze creativitatea, abordarea liberă a tematicii curriculare, comunicarea de la egal la egal dintre profesori și elevi, discursul întrebării și apelativul răspunsului.

Ultimele date publicate de Institutul Național de Statistică indică faptul că, din decembrie ’89, numărul bibliotecilor a scăzut la jumătate, de la 16.665 în 1990 la 8458 în 2021. Dintre cei 27 de miniștri ai Culturii, doar Andrei Pleșu, atât de criticat pentru inițiativa sa, a contribuit fundamental la punerea pe picioare a unei piețe de carte prin „schimbarea la față“ a fostei Edituri Politice conduse de Ion Iliescu în ceea ce avea să devină Editura Humanitas fondată de Gabriel Liiceanu.

De ce nu mai citesc tinerii de azi? Explică pentru Deutsche Welle George Ardeleanu, istoric literar, lector la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, vicepreşedinte al Fundaţiei „N. Steinhardt“, Mănăstirea Rohia, și Marius Oprea, istoric, scriitor, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR)

În comunism, a procura o carte bună era un gest de „eroism“

DW: De ce nu mai citesc românii, și în mod special elevii și studenții din ziua de azi, așa cum arată toate sondajele de opinie?

George Ardeleanu: Există în spațiul nostru public o adevărată polemică în această privință: sunt pe de o parte scepticii, care afirmă că, într-adevăr, tinerii nu mai citesc, că sunt victimele rețelelor de socializare și ale unei mentalități consumeristo-hedoniste, sunt pe de altă parte optimiștii, care spun că asta e o prejudecată, că nici vorbă de așa ceva, că, dimpotrivă, lectura lor e mult mai diversificată.

Cum stau lucrurile din punctul tău de vedere, ca intelectual în spațiul public?

Niciodată cartea nu a acaparat o majoritate a persoanelor, lectura a fost și este practica unei minorități, chiar dacă cifrele de vânzări, mai ales la târgurile de carte, par să spună altceva. Înainte de 1990, oferta de carte fiind mult mai redusă, făceam eforturi imense pentru procurarea cărților care contau. Să ne amintim cu câtă dificultate procuram în timpul studenției noastre, în anii ’80, chiar cărți care apăruseră în anii ’70. Acest „eroism“ al achiziționării cărților putea da impresia unui entuziasm al lecturii.

Astăzi nu se mai pune problema unui astfel de eroism în a cumpăra o carte, poate doar în ceea ce privește prețurile destul de mari, de multe ori nejustificate, pe care le percep editurile.

Oferta de carte este copleșitoare și inhibantă chiar pentru cititorul pasionat. Toți avem senzația că nu mai putem citi în ritmul în care cumpărăm cărțile (unii ar putea spune chiar că nu mai pot citi în ritmul în care își scriu cărțile). Lăsând gluma la o parte, este evident că lectura cărților intră într-un sistem de alte „lecturi“ concurențiale. De aici impresia că tinerii, dar nu numai ei, citesc mai puțin. Rămâne problema lecturii tinerilor din spațiul universitar, care pare într-adevăr semnificativ diminuată față de cea de acum câteva decenii. Dar asta pentru că numărul de studenți este mult mai mare decât atunci. De pildă, la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, în anii 80-90 erau 50-75 de studenți într-un an, astăzi sunt peste 250. Atunci erau cinci facultăți de litere în țară, acum sunt peste 20. Or, părerea mea e că numărul studenților buni, care citesc, este cam același. În schimb, în mod logic, crește foarte mult plaja celor mediocri – e o chestiune de aritmetică.

Cât de relevante sunt datele prezentate de sondajele de opinie?

Impresia globală este de diminuare drastică a lecturii. Dar s-au făcut studii comparative serioase, pe perioade și pe categorii de vârstă în această chestiune? S-au scris cărți documentate, cu informații din arhive, care să dea imaginea reală a consumului de carte în România? Cred că suntem restanțieri la acest capitol.

Învățători și profesori tributari culturii Google

DW: Marius Oprea, în vremea noastră, încă de pe băncile școlii, mâncam romanele pe pâine. De pildă, eu citeam când eram cu vacile la păscut, apoi la lumina lămpii. Când mai aveam doar câteva pagini, amânam finalul cărții până a doua zi, ca să îl citesc în tihnă, în poiana tăcută în care se auzeau doar clopotele vitelor.

Marius Oprea: O mare parte dintre tineri nu mai citesc și se vede asta inclusiv din exprimările lor în spațiul virtual. Le lipsește vocabularul, care este înlocuit cu tot felul de formule de circulație consacrate în mediul online. S-a născut astfel un limbaj de nișă cu totul paralel, inadecvat, fără nici o legătură cu lecturile. Practic, cultura generală nu mai interesează.

Profesorii sunt și ei tributari acestei culturi virtuale?

Mulți educatori, învățători, profesori, chiar și din mediul universitar, sunt ei înșiși captivi acestui tip de comunicare. Sunt tributari aceleiași culturi de nișă, pentru că s-au format în cultura Google. Dar nu trebuie să generalizăm.

Bibliotecile ar trebui să fie un bun câștigat într-ale cititului, să îi atragă pe elevi inclusiv prin prezentări de carte, prin seri de lectură, cum se întâmplă în statele vestice, chiar prin premii destinate cititorilor „olimpici“. Numai că jumătate din bibliotecile existente în 1990 au fost desființate, mai ales în mediul rural.

Din păcate nu avem o practică în acest sens. Eu am fost la multe întâlniri cu bibliotecari iar în perioada în care am fost directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului am ținut sute de conferințe prin țară, ocazii în care am dus și cărți care s-au vândut nesperat de bine. Aș spune că, în materia recuperării trecutului comunist, există un public destul de larg, inclusiv în rândul elevilor.

Dar în situația în care sunt vândute din biblioteci cărți la kilogram, avem o mare problemă. De cele mai multe ori se invocă lipsa spațiilor de depozitare, dar această lipsă ar trebui rezolvată de diriguitorii culturii, care se plâng de lipsa fondurilor bugetare.

Pe piața cărții apar și mii de volume care sunt din capul locului maculatură. Sunt o serie de edituri care publică orice ofertă.

Piața e invadată de veleitari care nu au altă dorință decât să ajungă membri ai Uniunii Scriitorilor și să beneficieze de pensia de scriitor. Cu excepția marilor edituri, nu mai există nici un discernământ editorial, totul e o afacere.

Aici te contrazic. Sunt și edituri de mai mică anvergură care nu fac rabat de la valoarea cuvântului tipărit. Tocmai de aceea, din punct de vedere material sunt la limita de avarie, dar editorii fac sacrificii enorme să rămână pe piață. Sunt și cazuri în care aduc bani de-acasă între două târguri de carte pentru a evita falimentul.

Vor fi fiind, dar foarte puține. Sunt editori de carte care nu cunosc o limbă străină, care aleargă după senzațional la fel cum se întâmplă și în presa de scandal.

La finalul discuției noastre, te rog să înmânezi o carte de vizită acelor școlari care refuză cu obstinație să citească o carte „de bună voie“ și care le spun părinților că sunt depășiți, anacronici, că ei nu au trăit în comunism și nu îi interesează decât prezentul.

Ne aducem amândoi aminte cum în regimul Ceaușescu o carte bună se vindea la pachet cu cărți care trebuiau să ne învețe prelucrarea prin așchiere, cu broșuri despre „cincinalul în patru ani și jumătate“, cum se vindeau noile apariții de valoare pe sub mână sau cum citeam în manuscris cărți ale prietenilor care fuseseră interzise de cerberii cenzurii ceaușiste.