Dacă la începutul creației e cuvântul, ce e în capul marilor rele? Cenzura. Și mai ales cenzura selectivă. Precum și cuvântul impropriu folosit, care alimentează confuzia și deschide ușa urii, smintelii și violenței, inclusiv celei politice, rasiste și antisemite, care îngroapă democrațiile.

Politicianul, prin definiție, pretinde că le-ar dori alor săi, ori tuturor, doar binele. Și că e în stare să-l și facă. Nu toți sunt ipocriți. Nu toți mint conștient. Impostorul își susține escrocheria cu atat mai eficient cu cat isi crede mai abitir propriile minciuni. Iar diferența dintre tirani și democrați, dintre criminali în masă colectiviști, ca Hitler și Stalin și liderii atașați libertății și drepturilor omului rezidă în primul rând în fapte.

De înșelat se pot înșela toți, însă prea puțini înțeleg că între credințe și realități se cască uneori ditai prăpastia și că precipitarea în hău e prea adesea opera cuvintelor aiurea folosite. De pildă de șefa ecologiștilor germani. Nu foarte învățata candidată verde la cancelariatul Germaniei afirmă cu aplomb diverse fantezii. Între himerele ei preferate e plăsmuirea sf potrivit căreia rețeaua electrică ar fi și un ”stoc” de curent. Or, realitatea o contrazice flagrant pe Annalena Baerbock, dar năluca din cuvintele ei i-ar putea determina pe alegători creduli și rău informați s-o propulseze cu devastatoare consecințe pentru economia germană, la cancelariat.

Drumul spre infern, cel pavat cu bune intenții

Problema bunelor intenții progresiste adumbrind șanse de progres real prin cuvinte aberant folosite li se pune, mai nou, și americanilor, după ce li s-a pus românilor sub comunism. Sau ulterior. Regimul Ceaușescu ”s-a întemeiat pe puterea cuvintelor. Marxism-leninismul...a mizat pe capacitatea ideilor de a mobiliza şi legitima tirania...Ipoteza comunistă rămâne un teribil exerciţiu de strivire a individului în numele perfecţiunii, egalităţii şi al progresului”, scrie, just, Ioan Stanomir. Potrivit căruia, ”cuvintele nu pot fi inocente în comunism”.

Pare că nu mai pot fi nevinovate nici peste ocean. Unde stânga colectivistă tună și fulgeră sistematic împotriva oricărui gest, oricât de insignifiant, interpretabil ca ”anexare culturală” a tradițiilor comunității de culoare. Inadmisibilă i se pare până și presupusa ”neobrăzare” a fetei albe cu cosițe, care îndrăznește să se evidențieze, împletindu-și-le pe stilul codițelor afro-americane.

Tot în numele antirasismului, promovat cu un tam tam mediatic indirect proporțional față de eficiența acțiunii, și-a programat președintele american, Biden, vizita de marți, 1 iunie, la Tulsa, marcând centenarul revoltelor și masacrelor rasiale comise în Okalahoma.

Masacrele rasiste din Tulsa

În cursul lor au fost măcelăriți cel puțin 39 de oameni, între care zece albi, lăsați fără adăpost multe mii de oameni, cu precădere de culoare, devastat un foarte prosper cartier în care locuiau mai ales afro-americani, traumatizați nenumărați locuitori din această zonă centrală din sudul Statelor Unite. Alte estimări afirmă că ar fi fost uciși până la 300 de oameni, în majoritea lor afro-americani. Peste 1.400 de case și magazine au fost incendiate.

În mod regretabil, aceste grave incidente au rămas subexpuse în cărțile de istorie până la începutul anilor 90, când au fost studiate de o comisie oficială. E, deci, bine că președintele american le-a readus în atenția generală. Ar fi fost imperativ s-o facă bine. Or, au greșit serios și el și presa acoperind evenimentul.

Altfel decât sunt descrise mai nou, în parte din massmedia mainstream, care anulează nuanțele a ceea ce consideră a fi fost un ”pogrom”, descris doar ca un masacru rasist cu sute de morți comis împotriva negrilor, violențele fuseseră iscate, potrivit Enciclopediei Britanice, de acuze de agresiune sexuală împotriva unei albe.

Arestarea afro-americanului învinuit pentru această hărțuire în 1921 fusese relatată de un ziar local care anunțase totodată un proxim linșaj al omului reținut, ceea ce inflamase atmosfera oricum saturată de rasism a epocii. În acea seară s-au format două ”gloate, una alcătuită de afro-americani și alta de albi”. S-au deplasat la tribunalul în care era reținut suspectul. Acolo, un ins de culoare, ”încercând să-l apere, a omorât un protestatar alb. Ceea ce a încins gloata albilor, care au declanșat masacrul din Tulsa”.

Cuvintele nepotrivite ale presei

Întrucât contrazic narațiunea prevalentă a ideologilor stângii despre un presupus ”rasism structural” în SUA, unul univoc, anti-negru, al albilor, lipsesc din covârșitoarea majoritate a relatărilor prilejuite de vizita lui Biden detalii clarificatoare din secvențele dezastrului de acum un veac, redate de Britannica.

Lipsește de pildă amănuntul formării de gloate ale ambelor comunități. Rasiștii albi nu vor întârzia să se prevaleze de ceea ce vor înfiera ca cenzură. Apoi nu se discută utilizarea foarte problematică a cuvântului ”pogrom” în acest context nepotrivit.

Problema nu e că folosirea lui pentru cele petrecute la Tulsa ar reprezenta o ”anexare culturală” de genul celor perpetuu înfierate de progresiști. Ci pentru că termenul, tipic pentru o parte amplă din istoria persecuțiilor antievreiești, desemnează de regulă prigoane sângeroase, neprovocate, însoțite de jaf și asasinate, adesea și de violuri, asupra unor comunități evreiești complet dezarmate și pacifiste, ordonate și nu arareori organizate din timp de regim.

La Tulsa, în 1921, dincolo de scandaloasa inadecvare sau chiar complicitate a unor autorități locale, nu poate fi vorba de așa ceva.

Evreii, de culoare în bună parte ei înșiși, precum și oamenii negri, sau bruni, au constituit și mai constituie și azi ținta urii nazismului și a extremei drepte. Dar inadecvarea prin cuvinte la istoria persecuțiilor antisemite nu are cum să contribuie la combaterea eficientă a rasismului în contra populației de culoare din SUA.

Derapajul prezidențial

Mai grav, liderul american s-a folosit de prilej nu doar pentru a înfiera încercările de garantare a corectitudinii alegerilor prin certificarea identității alegătorilor, ca și cum ar fi, chipurile, rasism, ci a chemat ”poporul american...să se angajeze să eradicheze rasismul sistemic de pe întinsul țării noastre”.

Biden le-a vorbit din inimă ideologilor neomarxiști și propagandiștilor așa-zisei ”critical race theory”. Care nu obosesc să afirme că America ar fi o țară ”structural rasistă”, în răspăr cu evidența, cu prosperitatea comunității de culoare atacate la Tulsa, cu manifestarea actuală din oraș, cu repetata alegere la cârma SUA a unui președinte și a unei vicepreședinte de culoare, cu accesul de ani și decenii, în cele mai înalte funcții guvernamentale, politice și diplomatice, al multor oameni de culoare.

Or, sintagma implică, vai, că o asemenea țară nu se mai poate face bine. Că, spre deliciul antiamericanilor, spre bucuria tiraniilor și teroriștilor, spre plăcerea Rusiei lui Putin și entuziasmul Chinei lui Xi, al Iranului islamist al ayatolahilor, al grupărilor teroriste ca Hamas și ”statul islamic”, al inamicilor NATO, SUA trebuie, practic, să se autodesființeze, dacă vrea să-și combată presupusul rasism.

Rasismul și discriminarea n-au dispărut defel de pe tărâm american. Atâta doar că principalele lor victime sunt azi evreii. Iar cuvântarea lui Biden nu doar că nu unește și nu ajută la combaterea idiosincraziei rasiale, etnice și religioase, precum și a violențelor, ci polarizează, contribuind la a instiga ura mutuală și la a o potența.

Căci dacă țara trebuie distrusă înainte de a deveni mai bună, în ce șanse de succes prin muncă și învățătură să mai creadă un adolescent afro-american având de optat între școală și o carieră de traficant, toxicoman și asasin al unei bande interlope de cartier?

Și dacă albul scutit de prejudecăți rasiale e dat drept ”inerent rasist” și ”suprematist”, cum să fie el încurajat să devină ”mai sensibil”? Cum să nu se simtă traumatizat de o nouă nedreptate, descrisă, înșelător, ca ”discriminare pozitivă”, devenind din pricina frustrării vânat lesne de capturat pentru demagogia extremistă a rasiștilor?

Și cum să fie contracarat adevăratul suprematism și rasism, practicat azi curent, altfel decât în SUA, în unele țări esteuropene, în Rusia, în China epurând etnic regiunile uigure, ca și în ample zone ex-comuniste ale Germaniei răsăritene?

Cuvintele care salvează

Faptele, mai degrabă decât ideologiile și declarațiile îi disting hotărâtor pe politicieni. Dar rădăcina lor e vizibilă, ori se aude în cuvinte. Nu doar în cele care-și strigă strident și inconfundabil ura. Sau în altele, pline de dragoste, ca ale sergentului american Charles Coolidge, despre ”oamenii lui”. Uitând de sine, i-a apărat în fața mașinăriei de război naziste pe cei pe care-i comanda pe câmpul de bătaie, gata să plătească pentru salvarea lor prețul suprem. A murit recent, ignorat de mare parte a presei, deși își salvase militarii din subordine și supraviețuise și el, bătându-se cu blindatele germane cu un eroism pentru care a primit pe drept medalia de onoare, suprema distincție pentru vitejie a Congresului american.

Idealurile lui, rațiunea și cuvintele: ”îmi păsa de oamenii mei mai mult decât de mine”, îmi par potrivite unui lider. Sunt demne de a supraviețui în societăți ce prețuiesc și adevărul, și cinstea, și patriotismul, și, mai ales, dragostea de aproape. La antipod sunt ura și iraționalul, ce transformă în arme de distrugere în masă cuvintele greșit folosite întru pervertirea unei gândiri defecte generând rasismul, totalitarismul și, dacă nu e împiedicat, genocidul viitor.

În fond, Holocaustul n-a debutat cu masacrele din Polonia, cu pogromul din Iași, ori cu Auschwitz, ci cu ”Mein Kampf”. Iar Hitler nu și-ar fi deversat atât de eficient, din paginile ei în capetele asasinilor în masă ai SS, potențialul său de ură, dacă civilizația apuseană n-ar fi avut în spate o lungă istorie de antisemitism religios, care să facă plauzibilă ura împotriva evreilor, alimentată de erori ale unor neinocente cuvinte și cărți mai vechi, considerate ”sfinte”.

Fanatismul, rasismul, pofta distrugerii și nihilismul n-au dispărut. S-au deghizat în alte cuvinte și cărți decât ale discursului nazist al anilor 30. Potrivit predicției Hannei Arendt, citată recent de Tom Șora într-o carte remarcabilă despre nihilismul maoist al celebrului compozitor american John Cage, totalitarismul nu dispare o dată cu lichidarea sistemelor totalitare hitlerist și stalinist. Arendt a avut, desigur, dreptate.

Așa cum antisemitismul din ceea ce o autoare numea recent, impropriu,”pogromul din social media”, se ascunde abil în cenzura selectivă a rețelelor sociale și într-un antisionism întreținut în numele presupusei lupte pentru drepturi palestiniene, transformând statul evreu din singura democrație a Orientul Mijlociu într-un paria al satului global, numai bun să fie demonizat, ura e pitită și altundeva. De pildă în anexarea, deturnarea sau falsificarea de termeni impropriu folosiți.

Recuperarea lor, a gândirii logice și a adevărului obiectiv, iată o formă eficientă de antirasism.