Aceștia înghit pe nemestecate istoriile deformate, care se rostogolesc la nesfârșit pe rețele sociale, pe site-uri de informații, la diferite televiziuni.

Această credulitate primitivă duce la gesturi barbare: un prim efect al minciunilor istorice legate de baronul sas a fost vandalizarea statuii sale din centrul Sibiului.

Inaugurată acum o lună în prezența președintelui Klaus Iohannis, statuia care îl înfățișează pe Brukenthal este un omagiu târziu adus singurului guvernator sas al Transilvaniei, cel care a lăsat în urma lui unul dintre primele muzee ale Europei și o bibliotecă uriașă de cărți și manuscrise rare.

Detractorii lui Brukenthal, poate, n-au aflat că baronul are o statuie și la Viena. În arhitectura Memorialului dedicat împărătesei  Mariei Theresia, alături de alți optsprezece oameni importanți din anturajul ei, între care cei mai cunoscuți sunt Wolfgang Amadeus Mozart și Joseph Haydn, se află și Samuel von Brukenthal. Monumentul sugerează că lidera Imperiului Habsburgic se sprijinea pe mințile cele mai luminate din toate regiunile pe care le conducea iar Transilvania era prezentă prin baronul sas, care i-a lăsat Sibiului moștenirea sa materială și culturală.

Sunt istorici care susțin că Brukenthal ar fi fost vinovat de represiunea dură a Răscoalei lui Horea, deși nu există niciun fel de dovezi în acest sens. Acești istorici vorbesc despre acțiunile antiromânești ale baronului și despre vina condamnării capilor răscoalei din 1784, bazându-se pe deducții, dar fără să aducă probe sau să aibă informații suficiente despre felul în care funcționa aparatul centralizat al imperiului. Există documente oficiale care arată cum s-a desfășurat procesul, cum au fost prinși liderii răsculaților, cine i-a trădat și cine i-a condamnat.

Brukenthal e doar un pretext pentru naționaliștii de toate culorile să redeschidă subiecte artificiale, care toate converg spre același numitor comun: străinii sunt de vină. Istoria trebuie mereu reinventată pentru a demonstra că doar puritatea autohtonă îi poate salva pe români, că modelele trebuie să fie neaoșe, că Europa vrea să înghită națiunile și să le convertească la ce-i mai rău.

Liderul AUR, George Simion, spune că vrea „statui pentru Avram Iancu, nu pentru Brukenthal”, câteva sute de adepți ai acestei idei au ieșit în centrul Sibiului să protesteze împotriva amplasării statuii, în spațiul virtual s-a dezlănțuit dintr-o dată ura față de minoritatea cea mai admirată în România: diferite cercetări arată că românii au o părere mult mai bună despre germani decât despre ei înșiși, fiindcă germanii sunt curați, cinstiți, demni, harnici, inteligenți (Gabriela Rădescu, Mircea Kivu, Monica Robotin, Barometrul relațiilor entice, 1994-2002, Cluj, 2005). Sondajele cele mai recente scot la iveală că aproape 50% dintre români consideră că germanii sunt „o resursă valoroasă” și „au o contribuție folositoare” (KANTAR, 2019).

Această imagine a rămas, probabil, intactă pentru cei mai mulți dintre români, chiar dacă derapajele s-au accentuat și sunt vizibile, spre exemplu, în cazul primarului din Timișoara, Dominic Fritz, împotriva căruia s-au scandat lozinci agresive, de tipul, „afară cu Fritz din ţară” sau „Herr Fritz, nu uita, Timişoara nu-i a ta”.

Nemulțumirea față de politica președintelui Klaus Iohannis, față de inerția lui sau față de incapcitatea sa de adecvare poate provoca reacții anti-germane, dar acest trend nu e îndreptat împotriva nemților, ci face parte dintr-un val mai mare, în care se înghesuie de-a valma patriotismul zgomotos și ura față de străini, față de vaccinuri sau față de tot ce înseamnă LGBT. Dacă politicienii moderați nu reușesc să calmeze nemulțumirile, să reducă presiunea economică și să se concentreze asupra priorităților țării, acest val al extremiștilor va crește și se va transforma într-un tsunami amenințător.