Vizita președintei Maia Sandu în Germania, din 17-18 mai 2024, a reafirmat vocația europeană a Republicii Moldova și susținerea puternică a Berlinului pentru reformele și modernizarea care vor aduce acest fragil stat ex-sovietic în familia națiunilor libere.

La sfârșitul lui iunie a.c. ar putea să se dea startul oficial pentru negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Până atunci, ar fi util să aruncăm o privire retrospectivă asupra etapelor punctate de Republica Moldova pe această cale.

Europa, un obiectiv tot mai conturat

Mișcarea de emancipare națională de la începutul anilor 1989-1991 debuta cu revendicări elementare pentru o fostă colonie rusească: legitimarea limbii române ca limbă de stat și recuperarea grafiei latine, pe care sovieticii o înlocuiseră cu alfabetul rusesc în perioada postbelică.

Soluția justificată istoric, după implozia URSS-ului, ar fi fost reunirea fostei RSS Moldovenești cu România, eliberată și ea doi mai devreme de dictatura ceaușistă. Dar martori oculari afirmă că delegația moldoveană sosită la București cu această solicitare a fost refuzată de Ion Iliescu: fostul ștab comunist, devenit președinte, tocmai semnase tratatul de prietenie cu URSS, care prevedea recunoașterea reciprocă a frontierelor și neadmiterea alăturării celor două părți la blocuri militare ostile – clauză ce viza de fapt o interdicție pentru România de aderare la NATO.

Republica Moldova astfel a trebuit să-și asume dificilul drum al unui destin independent, pentru prima dată în istoria acestui ținut, care a fost mereu parte a ceva: a vechiului Principat al Moldovei, gubernie țaristă, provincie în cadrul României Mari și republică sovietică. Grea provocare, în condițiile influenței covârșitoare a fostei metropole sovietice și după războiul din 1992, pierdut de Moldova, care s-a ales cu o Transnistrie separatistă, apărată de trupe rusești care refuză să plece.

Problema identitară a covârșit alte obiective. După câțiva ani la putere au revenit forțele retrograde, conservatoare, care-și doreau păstrarea Moldovei în spațiul patronat de Moscova, intenție pe care o împachetau în demagogia neutralității, a „mielului blând care suge de la două oi”, sau a formulei: „Moldova - Elveția Răsăritului, placă turnantă între Est și Vest”.

Ideea de Europa, de apartenență la Europa, a fost metabolizată treptat, pe măsură ce Uniunea Europeană și Statele Unite își făceau simțită prezența, susținând reformele și democratizarea acestui stat.

„Liber-schimbismul” clasei politice basarabene

Obiectivul aderării la Uniunea Europeană apărea sporadic în discursul politicienilor moldoveni, doar că nu era expresia unor convingeri ferme, ci manevre de conjunctură.

La 22 februarie 2005, sub guvernarea neocomunistă a lui Voronin, Republica Moldova a semnat Planul de Acțiuni RM-UE. O lună mai târziu, la 24 martie 2005, a fost votată în parlamentul de la Chișinău „Declarația cu privire la integrarea europeană a Republicii Moldova”, iar Ministerului Afacerilor Externe i s-a adăugat titulatura „al Integrării Europene”.

Se spunea atunci că Voronin „s-a colorat în portocaliu” (nuanța cromatică a revoluției democratice de la Kiev, în frunte cu președintele Victor Iușcenko și premierul Iulia Timoșenko), însă reprimarea sângeroasă a revoltei tinerilor anticomuniști de la 7 aprilie 2009 a demonstrat că regimul Voronin nu-și schimbase esența: tot comunist și pro-rus rămăsese.

De la „povestea de succes” la oligarhie

Guvernarea care i-a succedat pe comuniști după alegerile din 29 iulie 2009 a ridicat din iarbă stindardul pro-occidental. O obliga și denumirea asumată orgolios: „Alianța pentru Integrare Europeană”.

Republica Moldova apărea în ochii Bruxelles-ului, în acei ani, ca o veritabilă poveste de succes. A fost semnat Acordul de Asociere cu UE, au fost eliminate vizele de călătorie în spațiul comunitar pentru moldoveni. Doar că în subteran avea loc o intensă campanie de acaparare a statului de clanuri mafiote, coordonate de oligarhul Plahotniuc. Prea curând R. Moldova a început să semene mai mult cu Rusia, decât cu Estonia (mă refer la abuzurile antidemocratice, la arbitrarul administrativ).

Lupta pentru integrarea europeană s-a transferat din birourile guvernamentale, compromise prin corupție, în stradă, acolo unde noile partide democratice, PAS și Platforma DA, își asumaseră salvarea statului din ghearele oligarhiei.

Evoluția ideii unioniste

Aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană au scos ideea unionistă din cadrul revendicărilor exclusiv identitare, atribuindu-i alura unei soluții practice, eficiente. Bucureștiul a oferit cetățenie română moldovenilor (și nu doar celor de etnie română) ai căror părinți și bunici s-au născut pe teritoriul Regatului Român interbelic. Înarmați cu pașapoartele românești europene, moldovenii au votat pentru Europa „cu picioarele”, emigrând, integrându-se în Europa pe cont propriu. Este o șansă pe care nu o poți refuza nimănui, dar ce facem cu țara?

Și discursul politic unionist a asimilat ideea de Europa: „ne integrăm în Europa și NATO prin unirea cu România”, au declarat exponenții lui. Doar că în lipsa reformelor, care să compatibilizeze Basarabia cu spațiul occidental, acest obiectiv rămâne utopic.

Astfel a apărut sloganul: „vom regăsi România în cadrul valorilor europene”, instituind în Moldova statul de drept și justiția independentă, libertatea de exprimare și o economie dinamică, în caz contrar, în loc să se apropie, malurile Prutului se vor îndepărta tot mai mult. E o filozofie pentru timpuri pașnice, mai puțin primejdioase.

Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a readus în actualitate formula: să aderăm la NATO și UE – alianțe care ne pot apăra de hoardele lui Putin – prin unirea cu România. Este „planul B”, ținut în rezervă, care amintește de anul 1918, dar asta ar însemna că Ucraina a căzut și nu ne mai poate fi scut. Memoria ocupației rusești de la 28 iunie 1940 și de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile ei, este încă foarte vie în Moldova.

Până la urmă, obiectivul Unirii e un „ochean” pe care îl poți răsuci în funcție de conjunctura geopolitică. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei favorizează ideea integrării în UE și NATO prin reunificare cu România europeană. Pe timp de pace, preferată este varianta „împreună cu România în cadrul Uniunii Europene”.

Integrare europeană fără vetoul Moscovei

Războiul din Ucraina a accelerat procesul de integrare europeană într-un mod pe care nu ni-l puteam imagina înainte. Așa a fost mereu în istoria Basarabiei – ținut așezat pe o falie geopolitică. Cataclismele la scară mare în această parte a lumii au venit pentru noi cu șanse care, uneori, au putut fi valorificate.

Important este că Uniunea Europeană a ieșit, sperăm, din vechea paradigmă a „colaborării reciproc avantajoase” cu Rusia (o formă de recunoaștere tacită a drepturilor de posesiune a Moscovei asupra spațiului ex-sovietic). Uniunea Europeană refuză existența unor „zone gri” care blocau apropierea reală a fostelor republici sovietice de Occident și reprezentau trambuline pentru exportul de influență rusească în Vest.

Pentru Moldova, problema majoră o constituie Transnistria separatistă. O soluție de integrare a acestei regiuni va apărea abia către sfârșitul (fericit) al războiului din Ucraina. Până atunci, viziunea aderării „în doi timpi” la UE – mai întâi a teritoriului controlat constituțional de Chișinău și apoi a regiunii de peste Nistru, după o prealabilă „carantinare” a acesteia – smulge destinul național din zodia de etern ostatic al Rusiei.

Este profund nedrept și imoral ca apartenența europeană a Republicii Moldova să fie lăsată la cheremul vetoului rusesc. Ajunge, a fost prea mult!