Nu au trecut nici măcar trei luni întregi de la dezastrul înregistrat de clasa politică europeană în scrutinul pentru Parlamentul comunitar și, iată, strategii eletorali care dirijează din umbră cursa electorală din România importă rețeta de succes a eșecului. Cât de imatur, iresponsabil, imoral sau josnic poți fi să introduci în ecuația prezidențialelor naționalismul ortodox ca argument imbatabil pentru obținerea unei demnități de slujitor al cetățeanului plătitor de taxe? Sigur, e greu de spus că, în istoria sa, România a avut parte de un președinte demn de funcția pe care o deține. Dar acesta nu este un argument în favoarea unei eterne perpetuări.

În discursul său de acceptare a învestiturii, liderul PSD Victor Ponta, între timp premier al României, a aruncat o frază căreia i-au lipsit doar aplauzele unui stadion de simpatizanți în cămăși brune: „Nu vreau să mă acuze nimeni că e un defect că sunt român și ortodox în țara mea”. Dacă există un facebook al dictatorilor plecați pe lumea cealaltă, undeva, prin Câmpia Mierlei, sufletul lui Slobodan Miloșevici tocmai a dat like.

Mici excursii în istoria recentă a Europei ne dezvăluie că recursul la instrumentarul naționalist este evadarea pe scara de serviciu a guvernanților fără glorie administrativă. Or, din păcate, într-o deja mult-prea nefericită tradiție românească, Guvernul Ponta nu face excepție. Actuala formulă executivă nu a reușit să construiască nimic relevant pentru societatea pe care o guvernează, ceva care să-l califice pe șeful Administrației centrale în postura de patriarh al națiunii. Întocmai ca Emil Boc la vremea lui, Victor Ponta nu are o strategie guvernamentală ci însăilează niște puncte de interes public racolate din primele pagini ale ziarelor. Emil Boc stătea cu temele pe birou și trimitea către contribuabili tot felul de experimente, pe modelul „cât să-ntindem coarda”, așteptând reacțiile cetățenilor și ale mediilor de afaceri. Uneori scăpau nevătămați - și el, și propunerile sale legislative. De cele mai multe ori, însă, i se întâmpla să se trezească cu o ripostă publică vehementă, după care arunca, pe fugă, câte un „Mă băieți, m-ați înțeles greșit, eu doar glumeam”.

La fel de sincopat și haotic, fără strategie și coerență, guvernează și Victor Ponta. Marile proiecte de importanță națională sunt niște teme de tocat mărunt și diletant în studiourile televiziunilor. Multă cotcodăceală, mult praf, utile pentru a ține opinia publică într-o tensiune artificială cât timp baroniada își vede de înflorit feudele de partid. Au făcut-o, la fel, și predecesorii actualei guvernări. Și au fost tocați mărunt de alegători. Nici actualul președinte nu a putut să-și păstreze nealterat capitalul de simpatie prin simpla tentativă de a decapita și îngenunchea tabăra adversă, fără a construi ceva în paralel.

Joncțiunea politicienilor cu sentimentele naționale în ambalaj electoral este rudă bună cu amorsarea unei bombe cu ceas. Cruciadele nu au sfârșit niciodată bine. Iar dacă le porți în vremuri electorale, într-un spațiu imatur politic, în care discursul și tehnicile de campanie coboară deseori sub limitele civilizației, pericolul de a culege, la un moment dat, furtună, este cât se poate de real.

Autor: Cristian Ștefănescu

Redactor: