Într-un comunicat al Patriarhiei, care răspunde protestului Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, scrie negru pe alb că „unii sfinți care sunt cinstiţi în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieţii, atitudini şi gesturi greu de înţeles sau contrare chiar învăţăturii creştine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieţii păcătosului“. În același comunicat, forul suprem al BOR spune că „Biserica Ortodoxă Română se delimitează public de orice afiliere ideologică sau politică partinică“.

Fals. Între vorbe și fapte realitatea e cu totul alta. Implicarea unor slujitori ai Bisericii în politică nu e un secret pentru nimeni. Au făcut-o în regimul comunist și au continuat s-o facă și după decembrie ᾿89. Mai mult decât atât, unii ierarhi care au prins gustul politicii au fost și sunt răsplătiți de Sinodul BOR. Doar un exemplu: Comisia de canonizare e condusă de Calinic Argeșeanul, arhiepiscopul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, care în legislatura1990-1992 a fost deputat din partea FSN.

Același Înalt Prea Sfințit a fost deconspirat în 2007 de CNSAS ca fost colaborator al Securităţii, cu verdictul că a făcut poliție politică sub numele de cod „Zamfir“. Însă un an mai târziu, Curtea de Apel București a decis că activitatea de informator al Securității a IPS Calinic nu poate fi încadrată la capitolul „poliție politică“. Se știe că numeroși colaboratori ai Securității deconspirați de CNSAS au fost albiți de instanțele de judecată, unul dintre motive fiind trecutul pătat al unor magistrați.

Pentru o bună diagnoză a deciziei Sinodului BOR, am stat de vorbă cu teologul, fost ambasador, fost ministru de Externe Teodor Baconschi și cu filosoful și scriitorul Andrei Cornea.

Două interviuri, în oglindă, două puncte de vedere diferite despre una dintre deciziile cele mai șocante ale BOR după 1989.

Canonizarea unui ierarh simpatizant al Mișcării Legionarte și a doi foști legionari din BOR în lectura lui Teodor Baconschi

DW: Domnule Teodor Baconschi, cazul canonizării unor călugări, stareți și ierarhi ai Bisericii a fost mediatizat, după părerea mea, stângaci, nedocumentat și heirupist. Pe de altă parte, intelectualii, cu mici excepții, tac. De unde vine acest embargo autoimpus asupra unei probleme extrem de grave care privește conduita Bisericii Ortodoxe Române care a decis să mai adauge în calendar un număr generos de sfinți, dintre care trei au avut legături cu Mișcarea Legionară, pe lângă cei peste o sută pe care BOR i-a sfințit după decembrie᾿89? Mă refer în primul rând la teologul de mare prestigiu, recunoscut și pe plan internațional, Dumitru Stăniloae.

Teodor Baconschi: Din câte știu, citatele grupate în revista „22“ erau extrase din colecția „Telegraful român“ pe vremea când Dumitru Stăniloae era redactor-șef și decan al Institutului Andreian din Sibiu, dar nu au apărut sub semnătura lui, ele i-au fost atribuite așa, prin extensie.

Bine, dar Dumitru Stăniloae conducea acea revistă care făcea apologia Mișcării Legionare și a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu.

E adevărat, dar cred că Biserica Ortodoxă Română, prin comisia ei de canonizare, a întocmit în fiecare din cele 16 propuneri un dosar pe cât posibil complet și obiectiv. Știu cum s-a lucrat la Sibiu pentru cauza lui Arsenie Boca, cu foarte multă acribie. Deci nu cred că aceste acuzații de participare militantă la Mișcarea Legionară sunt probate.

E vorba mai degrabă de faptul că, indiscutabil, înainte de a înfunda pușcăriile comuniste, acești viitori sfinți au fost contemporani cu toată atmosfera epocii lor care era, după cum știm, România anilor ᾿20, ᾿30, ᾿40, care a fost răpită de această isterie naționalistă, de statul etnocratic, de combinația dintre ortodoxism și românism.

Era o atmosferă suscitată atât de alianța României cu Germania nazistă, cât și de frica, din păcate justificată, de pericolul comunist. Acești oameni, mă gândesc acum și la cazul viitorului mitropolit Bartolomeu Anania, au fost uneori, când erau elevi de liceu sau studenți, cuprinși de această formă de militantism, dar nu au fost stâlpi, comandanți și nici ideologi ai Mișcării Legionare.

„Ideologii Mișcării Legionare trebuie căutați în zona unor figuri universitare, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu“

Domnule Baconschi, nu au fost ideologi ai Mișcării Legionare, dar au pactizat cu ideologia legionară, doi dintre cei care vor fi canonizați anul viitor, Ilarion Felea și Ilie Lăcătușu, au fost șefi de cuib, altfel spus, au avut poziții executive. Nu ei au împușcat etnici evrei sau oameni politici cu pistolul, dar ei au pus pistolul în mâna camarazilor de cuib legionar. Dacă judecăm drept, culpa lor e la fel mare ca și a celor care au apăsat pe trăgaci.

Ideologii Mișcării Legionare sunt de căutat în zona unor figuri universitare, Nichifor Crainic și nucleul lui de la revista „Gândirea“, unde scria și Lucian Blaga, apoi Nae Ionescu, mentorul intelectual al generației lui Mircea Eliade, și nu putem nega faptul că o parte însemnată a clerului ortodox, incluzând aici și figuri episcopale, au fost favorabili acestui stat etnocratic care s-a împlinit prin frăția toxică și conflictuală, de fapt, dintre mareșalul Antonescu și Horia Sima după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Deci, asta era epoca, oamenii aceștia au fost băgați la pachet ca legionari, dar ei au fost naționaliști care s-au lăsat duși de curentul ăsta din anticomunism, iar când URSS a ocupat manu militari România și a schimbat regimul cu prețul cumplit pe care îl cunoaștem, acești oameni au fost condamnați la ani grei de pușcărie, au făcut turul închisorilor din anii ᾿50, mulți dintre ei n-au ieșit din închisorile comuniste decât prin așa-zisa amnistie din 1964.

Domnule Baconschi, știm bine că și după ieșirea din închisorile comuniste, unii dintre preoții și călugării care au făcut ani grei de pușcărie, inclusiv unii dintre ierarhii Biserici au continuat să predice un naționalism de extremă dreaptă.

Problema care se pune este că acești oameni au ieșit din pușcării într-o Românie care era deja controlată din ᾿65 încoace de Nicolae Ceaușescu. Ei au dat direct de național-comunism, de virajul pretins antimoscovit al noului dictator care și-a înregimentat o serie de forțe intelectuale pe această direcție. Am avut protocronismul, am avut o serie întreagă de publicații și de cărți care teoretizau această întâietate mitologică a culturii române, în care s-au lăsat antrenați o mulțime de foști deținuți politici, într-un fel sau altul, și Constantin Noica.

Părintele Stăniloae și-a limitat colaborarea cu noul regim doar prin câteva contribuții la „Tribuna României“, foaia de propagandă pentru românii din exil prin care unii intelectuali români căutau să le arate celor din generația interbelică naționalistă că partidul comunist e și el naționalist.

Păcatul nemărturisit mai aduce după el încă un păcat

Și totuși, atât părintele profesor Stăniloae cât și ceilalți doi membri activi ai Mișcării Legionare nu și-au recunoscut niciodată culpa, păcatul de a se fi ridicat împotriva semenilor evrei.

Așa s-a scris istoria, nu știu când Dumitru Stăniloae și ceilalți doi acuzați de propagandă legionară ar fi putut să se dezică în stilul lui Cioran, care era un om liber, trăia la Paris încă din anii celui de-al Doilea Război Mondial. S-a scuturat de contribuțiile lui delirante din anii ᾿30 și începutul anilor ᾿40, el fiind un om liber s-o facă. Mircea Eliade a adoptat o tactică a ambiguității ca să escamoteze acest trecut care tot l-a ajuns din urmă.

Deci, nu cred că cei 16 care vor fi canonizați, din care trei sunt acuzați de complicitate cu legionarismul, pot fi judecaţi paușal, ci mai degrabă văzând parcursul biografic al fiecăruia și văzând că, repet, nici unul din cei trei nu a fost vreun campion al Mișcării Legionare. Exista o ierarhie militară, paramilitară, existau comandanți, existau șefi ai unor corpuri sociale, organizația legionară a femeilor, a muncitorimii, a tineretului, a studenților. Nici unul dintre ei n-a avut o activitate propriu-zis politică.

Să revenim la Dumitru Stăniloae, care a fost un mare teolog, recunoscut și pe plan internațional. Cum se împacă asta cu rătăcirea, să-i spunem doar atât, de a fi fost un adept, nu doar un simpatizant, cum am citit în mai multe publicații, ci un adept al Mișcării și al statului legionar? În plus, de ce spuneți că nu era în poziția de a-și mărturisi public păcatul, pentru că nu era un om liber, cum a fost, de pildă, Emil Cioran care trăia la Paris?

Așa cum remarca Lidia Stăniloae, fiica teologului, în cartea  „Lumina faptei din lumina cuvântului“, publicată în 2000 la Editura Humanitas, profesorul a spus tinerilor teologi care cochetau cu legionarismul că nu asta e calea pentru un viitor preot. În orice caz, nu a scris texte antisemite, în stilul dezgustător al lui Nicolae Paulescu sau al atâtor altor autori care s-au dus foarte departe în direcția asta. Ca teolog, nu putea să nege continuitatea dintre sinagogă și biserică sau substratul iudaic al creștinismului originar.

În ceea ce-l privește pe Dumitru Stăniloae, ne aflăm oarecum pe nisipuri mișcătoare, a fost un adept și susținător al Mișcării Legionare, dar nu avem texte relevante sub semnătura sa care să confirme atitudinea antisemită.

Trebuie să vedem ce a scris sub semnătură părintele profesor Stăniloae. După eliberarea din închisoare a fost profesor la Facultatea de Teologie, a fost pensionat la termen, nu i s-a îngăduit nici un fel de prelungire și, oricum, a continuat să fie supravegheat de Securitate ca dușman al regimului, dar a reușit să-și completeze opera teologică.

Arsenie Boca, „un sfânt asemenea călugărului capucin Padre Pio în Italia“

Una dintre figurile bisericești care urmează să fie canonizate e Arsenie Boca, un personaj controversat, dar care se bucură de o audiență enormă printre credincioși.

Eu cred că Biserica a cumpănit atent aceste nume, sigur, în anumite cazuri, cum e cel al lui Arsenie Boca, el a fost amuțit, nu o dată, prin faptul că, din păcate, la comanda Partidului Comunist și a Securității, niște superiori ierarhici ai Bisericii l-au oprit de la slujire, deci a fost obligat să revină la condiția de mirean. Pe de altă parte, a fost exilat la atelierele de pictură bisericească.

Comuniștii și Securitatea se temeau în primul rând de amintirea impactului pe care predicile lui îl avea în rândul poporului în anii ᾿50 la mănăstirile Sâmbăta și Prislop.

Sunt bine cunoscute pelerinajele a mii de oameni la mormântul „Sfântului“ de la Mănăstirea Prislop, iată, Arsenie Boca a fost socotit un sfânt de masele de credincioși dar și de numeroși mireni cu mulți ani înaintea canonizării. Nu cumva e, în acest caz, și o strategie a Sfântului Sinod de a atrage și mai mulți pelerini la mănăstirea Prislop, prin sfințirea oficială, ca să zic așa, a călugărului Arsenie Boca? Nu mai vorbesc de turismul prosper patronat de osemintele călugărului care se știe că ghicea și în palmă, o îndeletnicire deloc în acord cu canoanele Bisericii. Știu că preliminariile canonizării care va fi săvârșită anul viitor durează de prin 2016.

Nu cred ce spuneți. El face obiectul unui cult spontan, popular, în stilul călugărului capucin Padre Pio în Italia. Era considerat un vizionar, un clarvăzător, și sigur că comuniștii i-au încropit un dosar, făcându-l și pe el legionar. Însă din foarte multe mărturii rezultă că el, ca preot, nu le-a închis ușa bisericii unor legionari care se-ascundeau și care căutau o scăpare inclusiv spirituală, cărora le-a spus foarte clar că împerecherea dintre Evanghelie și revolver e nefastă și necreștinească.

Arsenie Boca i-a primit ca pe niște oameni rătăciți în păcat, și nu ca pe niște complici de mișcare politică antisemită.

Teodor Baconschi este teolog, scriitor, fost ambasador la Paris, Vatican și în alte state, fost ministru de Externe în al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Una dintre cele mai cunoscute lucrări publicate este „Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană“ (Editura Anastasia, 1996, cu o prefață de Andrei Pleşu).

O lectură diferită a canonizării unui simpatizant al Mișcării Legionare și a doi foști legionari ai Bisericii în lectura lui Andrei Cornea

DW: Domnule Andrei Cornea, v-am citit editorialul din Revista „22“ despre canonizarea a 16 foști călugări, stareți ai unor mănăstiri și înalți ierarhi care va fi săvârșită anul viitor de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Cum apreciați poziția ierarhilor BOR, în frunte cu patriarhul Daniel, față de protestul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ față de canonizarea a trei foști legionari sau cu simpatii legionare?

Andrei Cornea: Aici e vorba de fapte. Unul din fapte sunt acele articole, le-a publicat domnul Cătălin Bogdan, și sunt multe, nu articole, ci ziceri, spuse, au apărut în „Telegraful Român“ în anii ᾿40, chiar mai devreme. Ele sunt teribile, extrem de dure și antisemite. În treacăt fie spus, am văzut într-o carte a doamnei Marta Petreu niște atacuri virulente ale domnului Stăniloae împotriva lui Lucian Blaga, din aceeași perspectivă ortodoxistă. Eu nu am auzit, nimeni nu mi-a arătat că domnul Stăniloae ar fi avut o căință și ar fi considerat, măcar în felul în care a făcut-o Cioran, că ceea ce a spus cu decenii în urmă e fals, e greșit. Eu n-am văzut așa ceva. Am constatat însă demersul de canonizare, făcut fără nici o analiză serioasă, și în urma ei domnul Stăniloae alături de alții a devenit sfânt.

De ce tac intelectualii? De ce nu pun în dezbatere acest demers rușinos al capilor Bisericii?

Dumitru Stăniloae încă nu a fost canonizat, presa scrie că deja el și alți doi prelați au devenit sfinți, însă canonizarea ca atare va fi înfăptuită anul viitor. Până atunci, intelectualii de marcă ar putea să își spună cuvântul, nu neapărat punând la zid decizia BOR, dar să inițieze și să administreze un spațiu de dezbatere, în care să implice și presa. În momentul de față elitele intelectuale, cu puține excepții, printre care vă numărați, tac.

Iarăși, ceilalți doi, Ilarion Felea și Ilie Lăcătușu au fost șefi de cuib, nu știu să fi considerat că acest lucru ar fi fost greșit, că s-au căit, cum se spune, nu știm asta. Dar da, elitele intelectuale tac. Mai au însă timp să vorbească până la canonizarea în fapt.

Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei, a avut o postare pe pagina sa de Facebook în care, fără să se refere concret la cazul de față, face niște aprecieri în tonul sau mai exact în corul înalților ierarhi ai BOR, în frunte cu Patriarhul Daniel, Preafericitul cu mai multe decizii și luări de poziție cel puțin controversate de-a lungul anilor.

Domnul Bănescu n-a spus nimic clar, n-a spus nimic precis. Îmi pare rău de domnul Bănescu, dar domnia sa are o poziție echivocă de foarte multe ori. Aruncă cuvinte meșteșugite, e un bun vorbitor, un bun orator, un bun scriitor, însă fără să spună ceva fundamental. Este știut faptul, și asta a spus-o Jens Oliver Schmitt în cartea lui despre Biserica Ortodoxă Română, că foarte mulți preoți au fost legionari, în acea perioadă. Chestiunea asta, spune Schmitt, n-a fost niciodată discutată, Biserica nu și-a făcut autocritica. La fel, Biserica nu și-a recunoscut complicitățile cu regimul comunist printr-o serie de turnători, prin osanale pentru Ceaușescu. Sunt știute lucrurile acestea. Au fost câteva scandaluri, dar n-a fost o asumare publică.

E știut că o bună parte dintre preoți și ierarhi ai BOR sunt exponenții unui naționalism extremist, ai unui discurs patriotard și ai unor atitudini antisemite.

Sunt la ordinea zilei pozițiile arhiepiscopului Tomisului Teodosie, luări de poziție medievale, talibane în legătură cu drepturile femeilor, de pildă. Pe de altă parte, există și o latură mai luminată a Bisericii, domnul Vasile Bănescu însuși face parte din ea. Oricum, până la urmă lucrurile trebuie lămurite.

O altă față a Bisericii arată colaborarea cu regimul comunist, inclusiv a fostului Patriarh Teoctist

Printre lucrurile rămase nelămurite e și problema informatorilor din rândul Bisericii, de la călugări, stareți ai mănăstirilor ori preoți până la înalți ierarhi.

Da, avem de-a face cu o listă, bine ascunsă, a informatorilor, dar să nu uităm nici celebra atitudine, nouă atunci ni s-a părut aproape complice, a Patriarhiei, a înalților ierarhi față de demolările de biserici din ultimii ani ai regimului Ceaușescu.

Au existat câteva voci din societatea civilă, nu multe, dar au existat, care au protestat împotriva demolărilor unor lăcașuri sfinte, dar n-au existat, după știința mea, voci ale ierarhilor în mod public, ceea ce e rușinos, dincolo de orice altceva. Asta, când știm ce s-a întâmplat în Polonia. Bine, se zice că Biserica Catolică e altceva. Probabil că e altceva, dar mărturisirea și căința nu țin seama de o dogmă sau alta.

Unii spun că aceste lucruri sunt probleme doar ale Bisericii. Nu e chiar așa, opinia publică are dreptul să știe. Biserica națională, să-i spunem așa, are o poziție importantă în societate, indiferent dacă suntem unii credincioși, alții nu suntem, alții nu aparținem Bisericii, dar este o instituție foarte importantă în societatea românească. Audiența, pe primul loc, a Bisericii în rândul oamenilor, fie ei credincioși sau laici, o obligă să iasă în public cu cele bune, dar și cu cele rele. Problema controversată a canonizării unor prelați foști legionari e doar un episod al unui parcurs vinovat în spatele ușilor închise.

Andrei Cornea este filosof, eseist, istoric al artei, clasicist și publicist. Printre cărțile publicatese numără: „De la Școala din Atena la Școala de la Paltiniș“ (Humanitas, 2004) şi „Când Socrate nu are dreptate“ (Humanitas, 2005).