Klaus Iohannis a cântat „Deşteaptă-te române” în timpul unei conferinţe de presă cu toată gravitatea pe care ar pretinde-o un moment solemn. A avut o clipă de ezitare, căci e greu să cânţi în faţa unei asistenţe tăcute, după cum e şi mai dificil să asumi o postură solemnă dinaintea adunări care conservă o distanţă rece. Dar nu a ezitat mult, abordând cântecul cu toată vocea şi ducând la bun sfârşit prima strofă, inclusiv cu notele cele mai de sus, într-un tempo corect, care nu a dezvăluit nici cea mai mică grabă. Felul serios cum a luat notele înalte şi tempoul lent au fost revelatoare. A cântat, cu alte cuvinte, fără nici cea mai mică dedublare autoironică şi fără precauţii sau subterfugii.

Oricine putea greşi, oricine se putea poticni la o notă sau la un vers, dar lui Klaus Iohannis nu i s-ar fi iertat. Dar nu atât pentru că este sas din Sibiu, căci chestiunea etnică nu a contat, totuşi, foarte mult în această campanie electorală, ci ca circumstanţă agravantă într-un dosar măsluit, în care candidatul ACL ar fi devenit ”partenerul extremiştilor maghiari”. Susţinerea pe care au exprimat-o Tökes Lászlo şi Szilágyi Zsolt s-a transformat în capăt de acuzare: „Se ridică întrebarea cum şi-ar respecta Klaus Iohannis atribuţia prezidenţială din Constituţia României de garant al integrităţii teritoriale, având în vedere că cei doi parteneri ai săi sunt recunoscuţi pentru poziţiile lor extremiste manifestate prin declaraţii agresive privind anexarea Transilvaniei la Ungaria” ( „Unirea românilor”, săptămânal de campanie editat de PSD, nr, 2 din 8-14 noiembrie, pag. 8).

Acuzaţiile acestea sunt dezvoltate pe o jumătate de pagină, într-un limbaj care aminteşte ambianţa de la primele alegeri post-decembriste. Astăzi ele nu mai pot avea impactul din anii 90 şi nici măcar acela din anul 2000, când C. V. Tudor obţinuse în alegerile prezidenţiale aproape 3,5 milioane de voturi. Prin comparaţie, la primul tur de scrutin din 2 noiembrie, liderul PRM a reuşit să strângă abia a zecea parte din voturile de acum 14 ani. Totuşi aceste mistificări se pot adăuga la ansamblul cuprinzător de alerte false care au caracterizat campania social-democraţilor.

În această ambianţă bine regizată, ”un sas din Sibiu înfrăţit cu iredentişii unguri” care se poticneşte la intonarea imnului naţional ar fi fost sfâşiat în mii de bucăţi.

Dar cu toate că sasul din Sibiu a ieşit bine din proba patriotismului, nu acesta e aspectul cel mai important. Să observăm că din capcana imnului naţional nu se putea ieşi, la drept vorbind, decât în două feluri: fie printr-o eschivă, urmată de un lung comentariu ocolitor privitor la importanţa simbolurilor, dar şi la riscul transfomării lor în fetiş, la devalorizarea solemnităţii şi altele de felul acesta, fie prin acceptarea provocării. Am văzut însă că omul care vrea să fie preşedintele ţării a preferat, riscând ridicolul, varianta candidă. A refuzat orice artificiu, asumând cu naturaleţe o probă maliţioasă prin toate presupoziţiile ei şi a reuşit să învingă prin seriozitate naivă.