Mai întâi, din cauza faptului că repetatele anunțuri americane (bazate pe culegerea de informații atât cu ajutorul oamenilor, cât și cu cel al tehnologiilor) au lipsit invazia Ucrainei de elementul de surpriză care, pe moment, ar fi paralizat atât reacțiile interne, cât și pe cele externe.

Am avut de-a face cu o campanie anunțată în care, departe ca forța de invazie să fie subestimată, ea a fost exagerată. Când, în noaptea de 24 februarie, președintele Putin a anunțat intrarea armatelor rusești pe teritoriul ucrainean, el nu a făcut nimic altceva decât să confirme alertele pe care americanii și occidentalii le lansau – inclusiv cu date – de mai bine de o lună.

Al doilea lucru care – în chip manifest – nu merge bine e ritmul de înaintare al armatei ruse, corelat cu rezistența (deopotrivă militară și civilă) a ucrainenilor.

O operațiune rapidă, cu costuri minime; neutralizarea sau fuga în străinătate a conducerii de la Kiev; instaurarea ”rețetei ruse” (militarizarea instituțiilor, suprimarea presei libere, controlul unei mâini de oligarhi – interesați – asupra economiei etc.) pe un fond de apatie și dezamăgire și, în cele din urmă, apariția unui ”guvern liber”, alcătuit din fideli ai Moscovei, ar fi justficat post-factum invazia.

Căci Putin ar fi putut spune că poporul ucrainean, de vreme ce nu s-a revoltat în niciun fel, a primit ”cu brațele deschise” ”marele frate rus” și că singura problemă a reprezentat-o ”conducerea fascistă” care, fie prinsă, urma – convinsă cu ”mijloace speciale” – ”să-și mărturisescă crimele”, fie fugită în străinătate, atesta de facto varianta rusă a ”străinilor de neam și de țară”.

Evident, disproporția de forțe dintre armata rusă și cea ucraineană ar fi trebuit să aibă ca efect demoralizarea completă și – inevitabil – capitularea celei din urmă.

Or, nu s-a întâmplat așa. Ucraina nu doar că a rezistat, ci a reușit să țină în șah enorma mașinărie militară rusă de așa manieră că – după două săptâmâni de lupte – invadatorii nu au reușit să ocupe niciun oraș semnificativ din țara invadată (nici măcar cele din ținuturile rusofone, pe care pretindeau că ”le eliberează”).

Și, de parcă n-ar fi suficient, Occidentul – în ciuda problemelor ”cerebrale” ale numeroaselor lui capete (și a tentației gazului rusesc) – s-a mobilizat în mod remarcabil și a reușit, mult mai rapid decât ar fi crezut-o liderul de la Kremlin, să deschidă, grație sancțiunilor impuse, ”al doilea front” – cel economic – chiar pe teritoriul Federației Ruse.

În acest moment, nu mai contează deloc dacă Vladimir Putin e un strateg abil sau un golan ce merge la cacealma, căci posibilitățile lui s-au îngustat simțitor. Vrea – nu vrea, acum trebuie să îmbrace mantaua lui Stalin și să ducă un război total ”în stil rusesc”.

Ce înseamnă asta? Că scopul războiului nu îl reprezintă înfrângerea armatei adverse, ci supunerea populației de pe teritoriul pe care-l ocupă armata rusă. Iar această supunere, de vreme ce nu s-a putut face prin convingere, se va face prin teroare.

Capacitatea de-a exercita teroarea în orice teritoriu controlat de el reprezintă principalul ”avantaj” al lui Putin în raport cu adversarii săi occidentali. Aceasta este ceea ce s-ar putea numi ”dimensiunea asiatică” (și medievală) a autocrației ruse: totala indiferență față de costurile materiale și, mai ales, umane ale unei operațiuni militare.

Dimpotrivă, cu cât aceste costuri sunt mai mari – și expresia lor mai spectaculoasă în dezlănțuirea violenței pe care o manifestă –, cu atât ele exercită mai eficient o ”pedagogie” a demoralizării: ”Suntem în stare să vă omorâm pe toți dacă nu vă supuneți”.

Piramidele de capete ale lui Tamerlan aparțin aceleiași istorii. De aceea, bombardarea maternităților, a spitalelor, a blocurilor și a caselor, a coloanelor de civili, a cisternelor cu apă sau a magazinelor alimentare nu e accidentală, orice pretind reprezentanții diplomației și ai armatei ruse.

Și nici nu ”se justifică” prin faptul că ar fi camuflaje ale unor forțe (para)militare ucrainiene. Din contră, ea se concentrează în mod deliberat tocmai împotriva unor ținte civile, pentru a induce frica (de ce-ar putea urma) și a impune (sub amenințarea distrugerii totale) acceptarea capitulării necondiționate.

Citiți articolul integral AICI.