Dar o parte se teme că nu va putea rezista mult iar alta că va rezista prea mult, exasperând o Rusie nucleară capabilă să recurgă la arme de distrugere în masă. Ori să forțeze al treilea război mondial.

A reapărut și o a treia parte, care s-a jenat să-și ițească hâda scăfârlie în primele săptămâni de război. Ea se teme că Ucraina ar putea învinge. Căci odată cu ea, ar triumfa valorile occidentale, democrația, de care le e sete luptătorilor ce-și apără țara în Donbas, eroii luați prizonieri la Azovstal ori primii luptătorii care au înfrânt la Kiev o armată rusă, de când au bătut-o și alungat-o afganii, dovedind cât de falsă e legenda jusqu’au-boutism-ului (potrivit căreia ar merge mereu până în pânzele albe până obține victoria) – legenda invincibilității ei.

Extrema stângă occidentală detestă această democrație reală și libertatea care-i este așezată la temelie cu aceeași ură viscerală cu care naziștii și islamiștii reacționează la valorile apusene.

Pe față sau în secret, îi țin pumnii lui Putin și comuniștii, și sclavagiștii chinezi, și fasciștii de orice nuanță și orientare, de la cea clericală, la cele naționaliste și ortodoxist-filetiste. Din toate aceste direcții se lansează tot mai stăruitoare apeluri adresate administrației din Washington și guvernelor vest-europene să reducă, să limiteze drastic ori chiar să pună capăt ajutoarelor acordate Ucrainei, chipurile, ”ca să nu se prelungească războiul”, care n-ar putea să fie chipurile câștigat decât de ruși.

Ca atare, după cum împăciuitorist argumenta un imund editorial de la 19 mai publicat de ultraprogresistul New York Times, un ziar localizat tot mai hotărât la stânga extremă a spectrului politic american, SUA ar trebui să înțeleagă ”futilitatea” confruntării cu o Rusie prea puternică și ar trebui să pună capăt provocării Moscovei, convingând Kievul să cedeze, făcând concesii.

Nu mai puțin îngăduitor cu poftele și capriciile Moscovei s-a arătat și președintele Franței, Macron. Ori un grup de intelectuali germani de stânga și extrema stângă condus de mama feminismului nemțesc, Alice Schwarzer, precum și, în numele unui pseudopragmatism pe cât de fals, pe atât de abject, Nestorul compromiselor politice putrede și pernicioase pentru Vest care e Henry Kissinger.

Pozițiile lor defetiste reiau sau mimează critica la adresa regimului Putin sub masca prudenței și realismului, când de fapt nu reprezintă decât odioase ridicări ale mingii la fileul unui neofascism sinistru. Atrocitățile din Bucea, Borodianka, Mariupol, Irpin și aiurea dovedesc tot ce se știa, dar se cerea dovedit. Istoricul american Timothy Snyder a explicat persuasiv, în mai multe editoriale și interviuri, publicate între altele de publicații prestigioase ca Neue Zürcher Zeitung și Die Zeit, de ce Rusia, care pretinde a ”denazifica” Ucraina exterminând-o, e de fapt un stat fascist.

E clar că a-i face reale concesii, a o lăsa să învingă ori chiar să nu fie înfrântă în Ucraina ar însemna să se stimuleze noi agresiuni fasciste, noi împilări totalitare, noi compromiteri ale libertății în țările pe care armata rusă le va cotropi și controla într-un refăcut imperiu rusesc post-sovietic.

Nu mai puțin pernicios ar fi efectul unor astfel de cedări stupide și inutile asupra poftelor expansioniste ale Chinei, care nu-i extermină doar pe uiguri, ci jinduiește, între altele, cum râvnea cândva la Hong Kong, la Taiwan, mica insulă democratică a Chinei necomunizate.

Nu se poate bănui că autori ca Schwarzer, Kissinger et comp nu realizează adevăruri elementare. Rusia trebuie înfrântă sau democrațiile și ordinea mondială bazată pe norme, legi și reguli nu mai fac doi bani, dreptul forței brute impunându-se definitiv în fața forței dreptului și dreptății. Or, fie le întunecă mințile spaima și lașitatea, fie ura pe libertate și civilizație a pus definitiv stăpânire pe ei.

Nihilismul e extrem de ispititor pentru intelectuali care, la senectute, descoperă că au mizat întreaga lor viață pe caii perdanți, umplând biblioteci întregi cu scrieri nule și neavenite.

Nu mai puțin tentantă e ispita – nouă la nemți – a descurcărelii și coțcăriei. Știm și spunem ce e de făcut, dar tergiversăm până la calendele grecești trecerea la fapte, doar doar vor pune capăt rușii ofensivei lor în timp util și nu va mai fi nevoie să se livreze ucrainenilor armele promise.

Or, cine ar trebui să conducă lumea civilizată dacă nu Germania? N-a făcut ea experiența unui Hitler? Nu știe ce înseamnă împăciuitorismul și cum îl încurajează pe dictatorul totalitar să treacă la crimele lui maxime, așa cum știe despre umbra, pata indelebilă și povara de care urmașii făptașilor unui genocid nu scapă nici după multe generații de asumare și de limpezire a trecutului?

Războiul din Ucraina n-a debutat acum trei luni, ci în 2014. În fapt, fascismul rusesc nu e de azi, de ieri. E de la Ivan Ilyin citire și de la bolșevicul Stalin, cei doi mentori infecți ai unor emuli siniștri ca Dughin și Putin.

Franța și Germania ar fi avut tot timpul din lume să se adapteze situației și să conducă Europa eficient, în loc să facă sluj perpetuu în fața unui regim vădit fascist, compromițând independența energetică, economică și politică a Europei și a unor țări care au optat ferm, ca Ucraina, pentru valorile europene.

Prelungirea fatală atât la Paris, cât și la Berlin a acestor greșeli grave, în ultimele trei luni, a îngropat definitiv Europa franco-germană. Se construiește în aceste zile și săptămâni sub ochii noștri o cu totul altă Europă. E una anglo-polono-est-europeană (dar, posibil, fără veșnic ezitanții români și moldoveni) .

Liderii occidentali care nu pricep toate acestea își ocupă abuziv fotoliile. Ca și guvernanții de la București. Ar face in corpore foarte bine să le evacueze. Și să le predea unor dregători cu o înțelepciune, un curaj și o hotărâre similare celor manifestate de președintele Ucrainei, Zelenski. Sau măcar unor lideri mai înțelepți și politic mai adecvați, ca premierul britanic, Boris Johnson.