Oameni cu mintea rătăcită întâlnești la tot pasul în București, în parcuri, în autobuze, în fața supermarket-urilor, a restaurantelor, în piețe, pe trotuarele marilor bulevarde. Nu sunt ai nimănui. Nimeni nu îi revendică, nici familiile, nici sanatoriile ori spitalele de psihiatrie. Polițiștii de proximitate îi ușuiesc, iar paznicii de noapte îi lovesc la adăpostul întunericului.

Statisticile arată că peste 50 la sută dintre bolnavii psihic cu afecțiuni grave sunt abandonați de familie. Aceleași statistici indică faptul că numărul bărbaților bolnavi psihic este mai mare decât cel al femeilor.

Dacă mulți dintre oamenii străzii „obișnuiți“, contorizați ca fiind peste 50.000 în toată țara, pot beneficia de hrană și locuri de cazare pe timpul nopții în stabilimente ale Crucii Roșii ori ale unor fundații și ONG-uri, inclusiv ale unor biserici, bolnavii psihic sunt lăsați în plata domnului de către autorități.

Lucrez la acest reportaj de câteva săptămâni, în sensul că am stat de vorbă cu zeci de bolnavi psihic, în special în parcurile din București, cu precădere în timpul nopții. Sunt conștient că sintagma „a sta de vorbă“ cu un suferind de o boală gravă a sufletului poate fi privită ca un paradox de către oamenii cu mintea întreagă. Dar nu e așa. Dacă reușești să te ridici – nu să te cobori – la monologul incoerent al unor suferinzi de schizofrenie sau de paranoia, înțelegi că suferința lor e ca o taină pe care ei ar vrea să o împărtășească, dar nu au cu cine. Spovedania lor e privită ca o cerșetorie și recompensată de oamenii „cu mila lui Dumnezeu“ cu o franzelă, cu un iaurt, cu câteva felii de parizer, cu o conservă de pateu de ficat. Unii primesc și câte o bere, dar alții o refuză.

„Oamenii spun că nebunii sunt fericiți și că nu-i doare“

Pe Anton l-am întâlnit într-un părculeț din Drumul Taberei. E una din victimele hoardelor de mineri și securiști infiltrați printre justițiarii huilei care au devastat Bucureștiul în 13-15 iunie 1990. Discuția pe care am avut-o cu el e tulburătoare. Mai exact, monologul lui, pentru că puținele întrebări pe care i le-am pus mi s-au părut de prisos.

„Mă doare capul, stimate domn, mă doare rău capul de când m-au bătut bestiile cu bastoanele de cauciuc, m-am pus în genunchi în fața lor și i-am rugat să nu mai dea, le-am spus: Iertați-mă că am greșit, iertați-mă, domnilor!. Le-am zis domni ca să-i înduplec, nu greșisem cu nimic, nici măcar nu fusesem în Piața Universității, la Golaniadă. Atunci un miner sau securist, ce-o fi fost, le-a zis ălorlalți: Lăsați-l, bă, că a făcut pe el.

Atunci am văzut că aveam pantalonii uzi, purtam pe mine un costum din stofă englezească, gri-petrol, pantalonii erau călcați la dungă, mă duceam să-mi văd băiatul la spitalul de bolnavi cu psihicul. Mereu mă îmbrăcam elegant când mergeam să-l văd pe Ionică al meu la spitalul Obregia, e un spital renumit, nu te poți duce îmbrăcat oricum, merită respect și gratulație.

Cum ți-am spus, după ce minerii sau securiștii, ce-or fi fost, m-au bătut cu bastoanele de cauciuc în cap, m-a durut capul foarte tare, dar mai rău decât asta am simțit că nu îmi mai pot mângâia sufletul cu palmele făcute cruce, așa cum mă învățase mama să fac atunci când îmi era frică de întuneric.

Oamenii spun că nebunii sunt fericiți și că nu-i doare, că stau în lumea lor ca într-o sală de concert unde orchestra cântă o simfonie care nu se mai termină niciodată și ei bat fericiți din palme. Ba îi doare până când nu mai simt durerea, ți-o spun din experiență.

„Toți mă cred nebun, dar eu sunt doar bolnav cu sufletul“

Am compus la mine la ospiciul unde am fost arondat un vers pe care l-am scris pe peretele dinspre răsărit cu periuța de dinți înmuiată în sângele din vena încheieturii, apoi l-am recitat cu glas tare mereu și mereu și colegii de salon au izbucnit în plâns, le curgeau lacrimile pe fețe ca broboanele de ploaie pe geamul casei. Versul ăsta e bijuteria mea, e diamantul meu pe care nu îl arăt oricui, dar văd că dumneata cauți prietenie, așa că ți-l spun: „Cât trebuie să te doară ca să spui că te doare“. Să îți și explic, durerea nu o poți spune, nu o poți povesti corect din sânul durerii, atunci când te doare, la suflet mă refer, ești ocupat cu durerea, abia după ce durerea și-a împlinit rostul, o poți povesti.

Toți ăștia din parc mă cred nebun, eu sunt doar bolnav cu sufletul și mă doare rău capul, dar cu durerea asta m-am obișnuit. Acuma închide înregistrarea și când scrii să îți mângâi sufletul cu palmele făcute cruce, așa cum m-a învățat pe mine mama în copilărie, când mi se făcea frică de întuneric.“

Pe Samuel, ca și pe mulți alții, l-am întâlnit tot într-unul din parcurile bucureștene. Trauma pe care a suferit-o în copilărie, când tatăl i-a murit lângă el în urma unui stop cardiac, i-a trasat implacabil linia vieții până la cei 56 de ani pe care mi-a spus că-i are.

„De la opt ani, mama nu a mai fost și tata m-a luat și a zis „Hai să mergem, Samuel, hai cu tata“, și ne-am dus la Gara de Nord și trenul a oprit la Predeal special pentru noi, am coborât și am urcat în munte până când nu mai vedeam decât pădurea de brazi. Ne-am așezat pe pătura din rucsac și tata a adormit brusc, s-a trezit un pic și a zis de trei ori „Samuel, Samuel“, după care a adormit la loc și nu l-am mai putut trezi, l-am strigat „taicule, taicule“, dar nu mi-a răspuns, de-atunci nu mi-a mai răspuns niciodată.

Apoi s-a făcut întuneric și m-am speriat foarte tare și am început să țip până când au venit niște oameni și ne-au luat pe mine și pe tata și ne-au dus cu trenul nu știu unde. După ce m-am făcut mai mare, doamnele de la azil mi-au mărturisit că tăicuțu nu mai este, că atunci pe munte nu l-a mai ținut inima.

Asta se întâmpla într-o primăvară, așa prin martie, ca acuma, îți spun un secret, dar să nu mă spui oamenilor, că atunci mă duc cu forța la psihici. M-a trezit în toiul nopții un vis în care se arăta că o puzderie de lume îmbrăcată de doliu se ducea la biserică cu brațele pline cu crenguțe de cireși care înfloreau chiar atunci în brațele lor. Atunci am sărit geamul de la azil și am stat treaz toată noaptea în curte sub un corcoduș, așteptând minunea, și când s-a crăpat de ziuă corcodușul era plin de floare. De aia port eu mereu cu mine flori de corcoduș și aștept să dea roade. Până acuma nu a dat, dar eu am răbdare, vezi dumneata, nu a sosit ceasul.

Mă întrebi dacă mai merg la psihiatrie. Nu mai merg, că acolo mă moleșesc, mă fac legumă. Când merg la munte, la Predeal, e bine, mi se limpezesc gândurile și îmi aduc aminte de tăicuțu. Nu ți-am spus că pe tăicuțu îl cheamă Manole, am omis și te rog să mă ierți. Pe cățeluș l-am botezat ca pe tăicuțu, îi dau mâncare din ce îmi dau oamenii, dar niciodată salam, că nu are voie.

Câteodată noaptea mai merg la Crucea Roșie la adăpost, e unul în Militari, dacă ai nevoie îți dau adresa. Dar acolo oamenii sunt cam răi, cam revoltați, ăsta e cuvântul, nu te-aș sfătui să mergi. Nu vorbesc de personal, zic de „oamenii străzii“, așa li se spune, se iau de mine și îmi disprețuiesc hainele. De ce fac asta nu știu, că nu hainele îl fac pe om, cum se spune.

Uite așa trăiesc eu și sunt liber, pe banca asta dorm și pe banca asta mă încălzesc la soare, oamenii știu că e banca mea și nu se bagă“.

Anton și Samuel, doi oameni în suferință pe care nu îi revendică nimeni. Ca ei sunt sute, în București și în celelalte orașe ale României. Alte zeci de mii de bolnavi psihic sunt internați în spitalele de psihiatrie, unde unii sunt recuperați și pot să își vadă de viață, chiar dacă sunt stigmatizați de comunitate, de colegii de la locul de muncă, iar în unele cazuri chiar și de familie.

Asta, dacă familia nu i-a abandonat între timp.