În acest timp, Elfriede Jelinek îşi mai putea sorbi incognito ceşcuţa de “Kleiner Brauner” la cafenea. Într-un trening Adidas şi cu tenişi portocalii se integra perfect în atmosfera excentrică a Vienei. Coafura ei cu onduleu în creştet era parcă desprinsă dintr-un “Heimatfilm”. De la mesele alăturate, bătrâne doamne o vor fi salutat-o pe această Jelinek înaltă şi dreaptă, al cărei uşor aer de snobism o integrează din oficiu în lumea bună. O vor fi salutat-o numai dacă nu ştiau cine este. Daca ştiau că este scriitoarea cu trecut comunist, care afirmă în permanenţă că Austria e o vale a plângerii, nazistă şi coruptă, că relaţia interumană din ţările capitaliste se bazează pe exploatare, iar că sexul e mereu un viol, bătrânele doamne n-o vor fi salutat-o pe Elfriede Jelinek. Înainte de a fi devenit laureată a premiului Nobel pentru Literatură, a răsfoi o carte de Jelinek în văzul lumii putea fi o dovadă de prost gust.

În Austria, cel mai cunoscut roman al ei a fost bestsellerul internaţional “Pianista”, publicat în 1983 şi ecranizat de regizorul Michael Haneke în 2001 cu Isabelle Huppert si Benoit Magimel. “Pianista” a obţinut Palmierul de Aur atât pentru cel mai bun film, cât şi pentru interpretările celor două personaje principale. Însa dacă relaţia brutală dintre mamă şi fiică a impresionat în Franţa, ea nu a avut acelaşi ecou şi în conservatoarea Austrie, unde Jelinek şi-a declarat romanul autobiografic. Imaginea tinerei pianiste care se automutilează în baie în timp ce sufocanta ei mamă o cheamă la masă a fost mai degrabă bulversantă. După cum se ştie la Viena, autoarea a trăit liniştită într-o casă cu mama ei, până când aceasta a murit centenară.

Elfriede Jelinek este, contrar virulenţei din opera sa, o scriitoare calculată. Site-ul ei, www.elfriedejelinek.com, este dovada unei mari potenţe creatoare, dar şi a unui simţ de ordine şi disciplină. Apărute la intervale regulate, scrierile ei acoperă toate cele trei genuri literare.

Cea mai vestită piesă de teatru a lui Jelinek este “O bucată de sport”, pusă în scenă în 1999 la teatrul Burg din Viena. Regizorul Einar Schleef a înfăţişat chinurile oamenilor moderni, stresaţi să fie mereu tineri, frumoşi, bogaţi şi “in” în toate detaliile jelinekciene. Piesa a provocat rumoare în special prin durata ei revoluţionară de nouă ore.

Şi totuşi, Jelinek s-a simţit neînţeleasă de publicul natal şi a interzis în două rânduri înscenarea pieselor ei în Austria. “E scandalos că anumite lucruri în Austria nu mai scandalizeaza pe nimeni” a afirmat Jelinek.
În replică, simţindu-se vizat, controversatul politician de dreapta Jörg Haider a declarat că Jelinek ar fi “emisara unei imagini grotesc deformate a Austriei în lume”. De asemeni, partidul lui Haider a tipărit afişe pe care, lângă o graţioasă vioară se putea citi textul “Vă place Jelinek... sau arta şi cultura?” Majoritatea jurnaliştilor au sărit atunci în apărarea scriitoarei, afirmând că de la nazişti încoace, nimeni nu a mai înfierat public o artă. Opinia publică a înclinat în principiu în favoarea artistei şi a libertăţii ei de expresie, însă nici de data aceasta cărţile lui Jelinek nu au înregistrat un record de vânzări. Dupa cum afirmă Jelinek, ea nu îşi câstigă existenţa atât din scris, cât din traduceri. Aşadar pe când Austria încă dezbătea beatificarea lui Carol I, Elfriede Jelinek traducea romanele lui Oscar Wilde, după care se recrea ca orice vienez, la cafenea.

După cum avea să pretindă mai târziu, ea nu şi-a dorit să obţină premiul Nobel. Ea chiar s-ar fi rugat să nu fie laureată, pentru a nu deveni o persoană publică. Afirmaţie ce este oarecum contrazistă de o Jelinek zâmbind victorioasă cu mâinile în piept pe toate ziarele şi revistele.”Nu mulţumesc nimănui!” s-a grăbit să afirme ea la aflarea desemnării. “Subvenţionarea culturii din banii contribuabililor este o îndatorire a statului şi nu o favoare!”

Însa printr-o lovitură de teatru, rebela Jelinek a fost integrată în chiar societatea pe care a denigrat-o. Artiştii s-au grăbit s-o felicite la unison, parcă într-un concurs de generozitate şi fair play. Premiatei i s-au mai inclus câteva texte în programa şcolară, iar în ziare au abundat citatele ei teribiliste. Televiziunea naţională s-a deplasat în de-acum gloriosul ei sat natal, de unde au fost transmise interviuri cu moaşa ei, cu vecinul, cu învăţătorul şi cu primarul. Acesta din urmă a promis să arboreze poza scriitoarei lângă plăcuţa cu “Bun venit în localitate”. Prietena cea mai bună a eroinei naţionale a declarat cu efuziune, că: “Ştiţi, de fapt Elfride nu e aşa cum scrie: E o femeie cumsecade!”

La Viena, politicienii au lăcrămat de emoţie, indiferent de culoarea partidului. “Premiul ei ne aparţine tuturor” a fost sloganul general. “Premiul ei aparţine Landului Steiermark, unde s-a născut autoarea”, a afirmat partidul de centru dreapta ÖVP, la guvernare în acea zonă. “Premiul ei aparţine literaturii austriece în general” a declarat preşedintele republicii, Heinz Fischer, fost membru al partidului de centru stânga SPÖ. “Premiul ei aparţine femeilor austriece” a susţinut un reprezentant al partidului ecologist. “Premiul ei aparţine Austriei” a concluzionat purtătoarea de cuvânt a Ministerului Culturii Andrea Wolfmayr. “Austria se poate mândri!”

Prin ziare au început să apară şi nemulţumirile cetăţenilor de rând: “De ce ea şi nu Peter Handke? L-au discriminat că era bărbat?” şi “Austria ia numai premiul cultural, cel soft... pe când Nobelurile hardcore -pentru chimie, fizică sau medicină- sunt luate mereu de americani!”