Preţurile puternic crescute, mai ales la alimente şi energie, i-au afectat masiv pe consumatorii din Germania. În timp ce inflaţia a fost anul trecut de 7,9 la sută, veniturile oamenilor nu au fost compensate pe măsură. Drept rezultat, puterea lor de cumpărare s-a redus.

Între timp, la orizont se anunţă o detensionare a situaţiei. În septembrie, rata scumpirilor s-a redus simţitor. Concomitent, în numeroase branşe salariile au crescut.

Potrivit datelor existente până acum, salariile au crescut în medie în acest an cu 5,6 la sută, susţine profesorul Thorsten Schulten, directorul Institutului de Ştiinţe Economice şi Sociale (WSI) din Düsseldorf, o instituţie apropiată de sindicate.

"Plus-minus-zero"

În contextul în care pe durata întregului an în curs se aşteaptă o rată a inflaţiei de aproximativ şase la sută, aceasta înseamnă că angajaţii vor fi prea puţin afectaţi de scumpiri, explică Schulten. Pentru prima dată în ultimii doi ani, ei nu se vor confrunta cu o scădere suplimentară a puterii lor de cumpărare.

Dar ce înseamnă puterea de cumpărare? Dacă ne uităm doar la preţuri, ne ia ameţeala. De la reunificarea Germaniei, în 1990, acestea aproape s-au dublat. În cei 32 de ani care s-au scurs din 1991 până acum, un euro a pierdut 49 la sută din puterea sa de cumpărare (este vorba de un calcul, fiindcă până în 2002 în circulaţie erau încă mărcile germane).

Cine este acum şocat şi crede că devalorizarea banilor indică o politică greşită, măcar monetară, acela trebuie să ştie următorul lucru: ţelul oficial de inflaţie al Băncii Centrale Europene este de doi la sută pe an. Înainte de introducerea în circulaţie a monedei euro, Banca Centrală a Germaniei, Bundesbank, urmărea un obiectiv comparabil.

În acelaşi interval de timp de 32 de ani, o inflaţie de doi la sută pe an înseamnă o scădere a puterii de cumpărare cu 47 la sută. Cu alte cuvinte, obiectivul urmărit a fost aproape perfect atins.

Veniturile au crescut mai mult decât preţurile

În intervalul de timp menţionat mai sus, nu doar preţurile au crescut puternic, ci şi salariile. Acestea au crescut cu 121 la sută, în vreme ce preţurile au crescut cu 94 la sută.

Astfel stând lucrurile, afirmaţia că angajaţilor le merge mai bine în ciuda deprecierii monedei în circulaţie nu este greşită. Măcar în cazul în care este vorba de angajaţi care lucrează cu normă întreagă şi câştigă cel puţin salariul mediu pe economie.

La o privire mai atentă, bat la ochi diferenţe majore, afirmă Thorsten Schulten. "Deja în anii 1990, dar apoi extrem de pregnant în anii 2000, au crescut puternic diferenţele între diversele grupuri salariale." Este vorba de discrepanţele dintre cei cu salarii mari şi cei cu salarii mici. "Angajaţii din branşele industriale înfloritoare au avut creşteri salariale foarte mari, în timp ce angajaţii din sectoarele în care salariile sunt mici au avut creşteri salariale mult mai modeste, în parte chiar li s-a diminuat puterea de cumpărare", a explicat el.

Introducerea în Germania în 2014 a salariului minim pe economie a fost un rezultat al acestei evoluţii. Potrivit definiţiei date de organizaţia statelor industrializate OECD, un salariu mic este o plată cu o valoare sub două treimi din salariul mediu brut.

Cel mai mare sector cu salarii mici din Europa

În Germania, sectorul cu salarii mici este foarte extins. Aici lucrează fiecare al cincilea angajat, adică 20 la sută din total. Este unul din cele mai mari procentaje din Europa, întrecut cu puţin doar în Bulgaria, Polonia şi ţările baltice. Media pe Uniunea Europeană este de 15 la sută iar în ţările scandinave, în Franţa sau Italia sectorul cu salarii reduse reprezintă nici 10 la sută.

În Germania este slabă şi obligaţia respectării înţelegerilor salariale. Aceasta înseamnă pentru câţi angajaţi sunt valabile acordurile salariale încheiate între sindicate şi patronat. "În Germania, numai pentru fiecare al doilea angajat mai există un acord salarial", a explicat Thorsten Schulten. "În ţările nordice, 90 la sută din angajaţi se află în această situaţie. Şi în numeroase ţări din Europa de vest procentajul este de 80 la sută".

Tot mai puţine acorduri tarifare

În medie, salariile care au fost negociate între sindicat şi patronat sunt cu 15-20 la  sută mai mari decât ce plătesc întreprinderile pentru o activitate comparabilă fără un astfel de acord salarial, a mai declarat Schulten. Comparaţia cu vecinii Germaniei arată de asemenea că, "într-o ţară, cu cât este mai mare procentajul angajaţilor cu acord salarial, cu atât este mai mic sectorul cu salarii reduse".

Întreprinderile nu pot fi obligate să se alăture înţelegerilor salariale existente în branşa respectivă. De  exemplu concernul Amazon refuză să facă asta de ani buni. De aceea guvernul de la Berlin plănuieşte o lege privind fidelitatea faţă de acordurile salariale. Proiectul de lege prevede că numai companiile care respectă înţelegerile salariale vor putea beneficia de comenzi din partea statului. Reglementări asemănătoare sunt deja în vigoare în diverse landuri federale.

Profesorul Schulten propune în plus ca statul să-şi folosească puterea şi în politica industrială. De exemplu atunci când cheltuie milioane şi chiar miliarde pentru a atrage investiţii în Germania, cum ar fi cea făcută de fabricantul de automobile electrice Tesla sau de fabricantul de semiconductori Intel.

"Aceste stimulente pentru economie, aceste milioane pe care le acordăm unor companii cum este Intel - de ce le dăm, fără a le condiţiona de anumite criterii sociale?", a întrebat  profesorul din Düsseldorf.