Rolul lui Mihail Gorbaciov în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu rămâne important, chiar dacă nu toate documentele legate de acest subiect au apărut în spațiul public. În plus, legăturile dintre acesta și primul președinte post-comunist al României au dus la decizii politice, care ar fi putut schimba traiectoria țării, dacă Uniunea Sovietică ar fi rămas în picioare. 

Dispariția lui Mihail Gorbaciov (2 martie 1931 - 30 august 2022) ar putea aduce noi informații despre relațiile subterane dezvoltate între URSS și grupul filosovietic care a preluat puterea în România în decembrie 1989.

Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov au semnat pe 5 aprilie 1991 ultimul mare tratat bilateral dintre România și URSS, document în care Bucureștiul accepta o poziție de vasalitate explicită. Chiar înaintea acestui gest, pentru prima dată după 1964, România trimite cadre militare la Academiile de Stat Major și la Institutul Diplomatic din Moscova reașezând relația cu Moscova într-o perspectivă diferită, după dizidența regimului Ceaușescu. Tratatul avea o valabilitate de 15 ani, iar părțile  se angajau, potrivit Articolului 4 „să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte”. Textul era o pledoarie pentru rămânerea țării sub influență sovietică, într-o perioadă în care statele Europei Centrale din fostul lagăr socialist luau distanță de trecutul lor. De pildă, pe 15 februarie 1991, în vreme ce oficialii români făceau vizite la Moscova și cârpeau țesătura cu sovieticii, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia semnau Declarația de la Vișegrad. 

Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria au urmat exemplul României și au semnat, la rândul lor, noi tratate cu Moscova, dar fără clauze similare, care să le interzică alianțe cu Vestul. Parlamentul României nu ratifică, însă, tratatul, dar nici nu mută azimutul țării spre altă direcție. Așa că pe 1 decembrie 1991, chiar înainte de căderea URSS, Ucraina organizează referendumul pentru independență, pe care Legislativul de la București îl declară în unanimitate nul și neavenit. 

După 1985, odată cu venirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, relațiile dintre România și URSS  au rămas dificile pe direcțiile militară și de politică externă, unde Bucureștiul milita pentru dezarmare și cerea un termen mai scurt la reînnoirea Pactului de la Varșovia, dar s-au răcit semnificativ pe axele reformiste impuse de Moscova odată cu lansarea politicilor de glasnost și perestroika (transparență și restructurare). 

Gorbaciov a vizitat România între 25 și 27 mai 1987 și a vorbit despre cooperarea dintre România și URSS care ar trebui „să concorde cu imperativele timpului”. La finalul discuțiilor, Ceaușescu și Gorbaciov au adoptat un program  de dezvoltare economică valabil până în anul 2000. 

A urmat în  4-6 octombrie 1988 vizita de răspuns a cuplului Ceaușescu la Moscova, unde Gorbaciov a menționat inclusiv „asperitățile” bilaterale, în vreme ce Nicolae Ceaușescu îl sfătuia pe omologul său să lase la o parte problemele „externe și istorice” cum ar fi „defăimarea lui Stalin”, căruia liderul român îi recunoștea o serie de merite. 

În 1989, Ceaușescu și Gorbaciov s-au văzut de două ori, prima dată la București la summitul Pactului de la Varșovia. Aici, la dineul gazdei, Gorbaciov, i-ar fi spus lui Ceaușescu, potrivit traducătorului liderului sovietic, Ceslov Ciobanu: „Eu am să te critic, căci dacă eu nu o să-ți spun adevărul deschis despre ce se întâmplă în România nimeni nu o va face”.

Această discuție are loc, însă, după diferitele contacte care au avut loc între oficiali de diferite ranguri de la Moscova și semnatarii Scrisorii celor 6, document dat publicității la BBC și Europa Liberă în martie 1989. Silviu Brucan, unul dintre semnatari, povestește în Memoriile sale inclusiv o întâlnire cu Mihail Gorbaciov  din noiembrie 1988 în care este pus pe masă proiectul puciului împotriva lui Ceaușescu : „de la început a declarat că este de acord cu acțiunea de răsturnare a lui Ceaușescu, cu condiția ca ea să fie concepută și realizată astfel încât să ducă la menținerea partidului comunist ca forță politică conducătoare în România” (Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaș, București, 1992). 

A doua întâlnire pe care Ceaușescu și Gorbaciov au avut-o în 1989, tot în marja unui summit al Pactului de la Varșovia, la Moscova pe 4 decembrie nu i-a dat președintelui român mari speranțe, mai cu seamă că liderul rus a făcut o prezentare a discuțiilor pe care le avusese la Malta cu George Bush  (2-3 decembrie 1989). 

Implicarea Uniunii Sovietice în multe dintre aspectele răsturnării lui Ceaușescu au fost demonstrate cu documente. În Rechizitoriul din Dosarul Revoluției, apărut în 2019, sunt date fragmente din care rezultă că Ceaușescu avea informații despre sprijinul sovietic și al altor state din Pactul de la Varșovia în favoarea manifestanților. Procurorii care au lucrat la caz au scos la iveală inclusiv probe despre cererea intervenției militare sovietice solicitate de Ion Iliescu și generalul Nicolae Militaru. Rechizitoriul mai precizează că un eventual proces corect aplicat soților Ceaușescu ar fi putut demonstra legăturile cu Moscova ale noului grup care a luat puterea și care viza răsturnarea lui Ceaușescu, dar rămânerea României în sfera de influență a Moscovei.

La ultima întrevedere Gorbaciov-Ceaușescu, unde cel din urmă insista pentru o întâlnire la nivel de prim-miniștri pe chestiuni economice în ianuarie 1990, Mihail Gorbaciov ar fi spus „Să mai trăim noi până atunci, tovarăşe Ceauşescu“.

În mod ciudat, în Amintirile lui Gorbaciov ( Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Litera, București, 2013) nu sunt citate deloc numele lui Ceaușescu și Iliescu, deși diferite întrevederi cu ceilalți lideri ai blocului socialist sunt descrise adesea pe larg.

Istoria implicării lui Mihail Gorbaciov în răsturnarea lui Ceaușescu este complicată, dar intențiile lui par clare: păstrarea României sub umbrela URSS.