În țara în care un anume personaj, pe numele lui Dan Puric, a fost luat în calcul pentru a ajunge la Cotroceni – nu contează, în mod absolut, că propunerea a venit din partea AUR –, harababura din precampania pentru alegerile prezidențiale din noiembrie nu lasă nici cea mai mică portiță deschisă unei competiții politice corecte, oneste, coerente, bazată pe o croială cât de cât pricepută cu materialul clientului. De altfel, lista scurtă a prezidențiabililor AUR cu care a defilat George Simion înainte de a fi desemnat candidatul partidului pentru fotoliul de la Cotroceni i-a mai avut în tolba naționaliștilor populiști pe președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop, pe Andrei Marga și pe Mircea Diaconu. Toți sunt animați de același naționalism și patriotism bățos ca și liderii AUR.

Un candidat la funcția supremă în stat ar trebui să știe cu precizie de bisturiu care e realitatea și să se adreseze cu respect și onestitate și intelectualului și celui care a buchisit slovele a doar patru clase primare. Și cartierelor exclusiviste și mahalalelor ori cătunelor uitate de lume.

Președintele statului trebuie să aibă un trecut politic, o expertiză severă asupra a ceea ce înseamnă electoratul educat, clasa de mijloc, atâta câtă s-a înfiripat în trei decenii și jumătate de privatizări frauduloase, de descurajare a investitorilor străini, practică folosită și azi prin impunerea de către unii primari a șpăgii pentru ofertele occidentale de investiții, dar mai ales o privire cuprinzătoare asupra a ceea ce se cheamă „România profundă“.

Auzim mereu în spațiul public, în mass-media, în expozeurile unor analiști politici de mâna a șaptea verdictul necumpătat la adresa României profunde, acuzator fără jurați, adesea la pachet cu rechizitoriul prostiei, de multe ori batjocoritor, de alte ori în răspăr.

Politicienii și securiștii reșapați au dat frâu liber prostiei

Auzim prea des că pleava din cabinele de vot se trage cu precădere din mediul rural, că țăranii sunt vicleni, că una spun și alta fac, că nu au discernământ, că nu sunt informați despre hârtoapele și găurile negre de pe stadionul politic.

E și nedrept și neadevărat. Mă trag dintr-un sat de munte unde merg destul de des și stau de vorbă cu oamenii, mai ales cu bătrânii. Am auzit  de la ei expertize surprinzătoare în sensul bun al cuvântului asupra scenei politice. Se întâlnesc duminica la biserică, iar după slujbă stau de vorbă la casa unuia dintre ei. Discută fără doar și poate și politică. Votează obligatoriu, chiar și cei care nu mai pot merge pe picioare și așteaptă acasă urna mobilă de vot.

Ce este, la urma urmei, „România profundă?“ Cine o locuiește și cum? Ce balize o constrâng la anonimat și ce reflux o poartă printre meduze și alge? Milioanele de români care fac parte din această plajă hulită ne-au decis, e adevărat, viitorul începând cu primul an postcomunist. Dar cine, dacă nu politicienii și securiștii reșapați, i-au ținut pe acești oameni în albia pălmașilor dezinformați, masă de manevră pentru jocurile politice oculte? Cine a cultivat sau măcar a încurajat între ei ura, violența, naționalismul extrem, patriotismul lozincard? Cine, dacă nu puternicii zilei, sunt proprietarii unei vistierii a prostiei, atât de necesară manipulării maselor?

Limbajul de lemn, la loc de cinste

Tot acest angrenaj s-a întors însă, ca un bumerang, împotriva celor care l-au creat. Încrederea în clasa politică e de ani de zile la limita de avarie. Toate instituțiile politice, Parlamentul, Guvernul, prefecturile, consiliile județene (cuiburile de baroni) sunt la limita de avarie. Încrederea în președintele Iohannis a plecat de la 50-60% în momentul învestirii în funcție pentru a ajunge la final de mandat la 15%.

Cele două partide mari de pe scena politică, PSD și PNL, nu au trecut niciodată printr-o reformă radicală, asta însemnând în primul rând atragerea unor personalități de prestigiu și punerea pe tușă a atâtor și atâtor lichele, cumnați ai activului de partid la vârf, corupți, aliați ai clanurilor mafiote, analfabeți, inclusiv în parlament și guvern.

Limbajul de lemn al politicienilor agresează bunul-simț și al celor cu carte și al celor de la coada vacii. Și al universitarului și al strungarului. Doar un exemplu: referindu-se la un moment dat la primarul Robert Negoiță, șeful guvernului Marcel Ciolacu a recidivat cu următorul edict: „O fuziune cu partidul care el a candidat se va lua în interiorul partidului“.

Un fals revoluționar, un acuzat de plagiat și o primăriță cu gânduri de mărire

După toate calculele, Ciolacu are mari șanse să ajungă președintele României. Un individ care a obținut fraudulos certificat de revoluționar și a profitat de beneficiile acestei tranzacții mizere impuse de Ion Iliescu prin care zeci de mii de oportuniști au călcat pe memoria tinerilor care s-au jertfit în decembrie ᾿89 ar putea ajunge șeful statului. Sondajele de opinie se bat cap în cap, institutele sociologice scoțând în poziție de drepți rezultatele pe care le ordonă partidele celor pe care îi plătesc. Alternanța pozițiilor prezidențiabililor, de la o zi la alta, în caruselul halucinant al încrederii românilor în potențialul câștigător al fotoliului de la Cotroceni respectă întocmai cursul turmentat al politicii dâmbovițene.

Generalul în vipușcă Nicolae Ciucă, rezervist cu apucături de cazarmă, și el un posibil candidat, poartă în mantaua de militar o acuzaţie de plagiat de care încearcă să scape prin bunăvoința instanțelor de judecată.

Mircea Geoană, „independentul“ pesedist, e și el acuzat că a plagiat copios în lucrarea de doctorat. Plus alte bube în cap din perioada în care s-a aflat la vârful PSD.

George Simion, cel care a scos din joben pe bandă rulantă prezidențiabili până la a fi desemnat de AUR candidatul pentru Cotroceni, are o susținere substanțială din partea românilor antisistem, a ortodocșilor bigoți, a patriotarzilor.

Marea amărăciune e că cea mai mare parte a electoratului nu se împiedică de astfel de „amănunte“, care aruncă în derizoriu prima calitate pe care trebuie să o aibă un candidat la funcția de președinte, anume moralitatea.

În fine, surpriza cea mare vine de la Elena Valerica Lasconi, primărița municipiului Câmpulung-Muscel, care a câștigat al doilea mandat cu un scor de 70%. Proaspăta șefă a USR candidează din partea alianței USR-PMP-Forța Dreptei. Sondajele o creditează deja cu 9% șanse pentru Cotroceni. Cum s-a ajuns aici? Nu prin apartenența la USR, ci printr-o mediatizare sistematică a realizărilor primăriței. Care multe sunt încă în stadiu de proiect. De ce un cetățean din Tecuci, de pildă, ar vota-o pe Elena Lasconi pentru Cotroceni? Cu ce îl încălzește pe respectivul cetățean faptul că ambițioasa primăriță a făcut dintr-un superb bulevard – Bulevardul „Pardon“ – un spațiu manufacturier, tăind o bună parte din teii superbi care îl străjuiau? 

E binecunoscut scandalul iscat pe marginea unei afirmații a Elenei Valerila Lasconi la Prima TV cum că la referendumul pentru familia tradițională a votat DA. Primărița a fost în cărți, pe prima poziție din partea USR pentru alegerile europarlamentare, dar a fost scoasă pe tușă după afirmația respectivă. După părerea mea a fost un abuz, o mișcare politică de ageamiu din partea conducerii USR.

Întrebarea fundamentală este însă de ce a vrut primărița din Câmpulung-Muscel să ocupe un loc în Parlamentul European, în condițiile în care pe toate canalele mass-media, inclusiv într-un interviu pe care i l-am luat acum doi ani pentru DW, Elena Valerica Lasconi declara sus și tare că vrea să-și continue munca în fruntea primăriei pentru a face din Câmpulung-Muscel un oraș cu adevărat european, punând accentul pe potențialul turistic al acestui oraș de munte.

Candidatura la prezidențiale a primăriței se pare că e doar o foaie de parcurs care să-i niveleze calea la alegerile din 1 decembrie pentru un loc în Parlamentul României.

De ce atâtea demersuri carieriste, în cazul de față din partea unei jurnaliste cu o experiență de peste 20 de ani, apreciată în mass-media?

O simplă întrebare retorică.