Războiul, așa cum era de așteptat, s-a amânat. Bluful chinezesc până la urmă n-a ținut. Pelosi a avut bunul simț de a-i contrazice pe inept condușii militari ai SUA, ca și pe președintele nominal al superputerii, Joe Biden, și nu s-a lăsat complet intimidată. Așa că a aterizat la Taipei, deși Biden declarase că ”militarii americani” consideră că vizita lui Pelosi la Taipei n-ar fi ”o idee bună”.

Replica ei de bun simț a venit sub forma primei sale declarații după aterizarea la Taipei: ”Vizita delegației noastre în Taiwan onorează angajamentul nostru de neclintit față de susținerea vibrantei democrații a Taiwanului.”

Iar China comunistă, care se agitase rău, se zborșise consecvent, avertizase strident, amenințase dement, a înghițit gălușca și a dat pace. Și-a retras tancurile de pe plajă în cazarmă. Avioanele militare chinezești survolând granița maritimă dintre China comunistă și democrația taiwaneză s-au întors și ele la baze. Beijingul și-a reiterat protestul oficial. După care a demarat manevre cu muniție de război în jurul Taiwanului, care par a indica violarea apelor teritoriale ale insulei și dau semne că regimul comunist vrea să instituie o blocadă. Dar conflagrația mondială, care a debutat cu ieșiri retorice horror, gen ”politicieni (americani) care se joacă cu focul se vor arde” s-a reportat. Câștigă Taiwanul. Câștigă democrația.

Să profităm de această păsuire și să recapitulăm: democrațiile liberale trăiesc din ce produc. Dictaturile, din ce fură, jefuiesc, obțin prin milogeală sau, dacă le merge, din șantaj și tâlhării.

La fel cum procedează în materie de procurare de bunuri economice, pe care le obțin prin cacealmale, împilare, înrobire, spoliere sau înșelăciune, tiraniile, dictaturile totalitare sau satrapii lor fac și în sfera puterii politice. Își adjudecă tot ce li se dă. Și adesea li se dă sinucigaș de mult. Iar când salivează și nu primesc ce poftesc, încearcă să ia cu japca, blufând. Poate ține.

Aceasta e, pe scurt, și istoria invaziei Rusiei în Ucraina, o poveste mai întâi terorist-genocidară, iar mai nou, un simplu jaf teritorial, dacă e privită din perspectivă rusească. Și aceasta e și povestea călătoriei în Taiwan a lui Nancy Pelosi.

Șefa majorității democrate din Senat a vrut s-o efectueze demult. A oprit-o pandemia. Apoi a vrut să recupereze timpul pierdut, în cadrul unui turneu asiatic purtând-o în state importante economic și strategic pentru Statele Unite, precum Singapore, Malaezia, Japonia și Coreea de Sud. Dar de pe lista oficială a statelor de vizitat a dispărut ca prin minune Taiwanul. Prea amenințase groaznic și ca niciodată de cumplit regimul Chinei comuniste, al cărei șef de stat și de partid totalitar, Xi, vrea neapărat să se eternizeze la putere la Beijing și să obțină și-un al treilea mandat prezidențial.

La alegerea instrumentelor necesare realizării acestei operațiuni, Xi nu s-a dovedit delicat defel. Dimpotrivă. A preferat toporul bisturiului. Așa că le-a dat drumul dulăilor propagandei sale să profereze cele mai fioroase apostrofări, cele mai înspăimântătoare intimidări, cele mai teribile și apocaliptice stropșeli, răsteli, avertismente.

Ca dulăul care latră, dar nu mușcă (și un pic ca Orban al Ungariei, care și el a încercat în van să achiziționeze, diplomatic convenabil, gaz rusesc, dar s-a văzut silit să-i plătească prețul, trimițându-l pe ministrul său de externe să se afișeze cu Lavrov la Kremlin), Xi s-a gândit să cumpere ieftin un imens succes politic extern: îngenuncherea propagandistică a SUA. Miza? Punerea lor la colț, ca superputere de carton, care primește docilă ordine de la Bejing și li se supune fără să crâcnească.

Așa acționează un lider mațe-fripte. Se stropșește, amenință, blesteamă, afurisește. Dacă ține, bine. Dacă nu, nu. La loc comanda! Războiul se amână la calendele grecești. Cum i-a venit lui Xi ideea că și-ar putea bate joc atât de lesne de America?

Simplu: urmărind jalnica prestație militară și politică a Statelor Unite sub Joe Biden, mai întâi în Afganistan. Iar apoi în fața amenințărilor rusești la adresa Ucrainei.

Când Biden, în loc să-l avertizese ferm și fără echivoc pe Putin, evocând o posibilă intervenție militară americană în susținerea Ucrainei ori măcar să-l lase în ceață cu privire la intențiile SUA, l-a anunțat pe tiranul neofascist, neostalinist și neocolonialist al Rusiei că îi garantează că nu va vedea în Ucraina trupele americane sau ale statelor NATO.

Putin a zis merci și, evaluând greșit realitatea, ca orice tiran totalitar intoxicat ideologic, a subestimat forța de rezistență a Ucrainei, (și dorința Comunității Internaționale de a reface ordinea mondială ajutând Kievul) invadând țara vecină.

Tiraniile și dictatorii pricep bine limbajul forței. Dar niciun alt limbaj. Iată de ce e fatal să li se vorbească în alt grai decât cel pe care-l pricep, presupunându-se că ar dispune de o gândire elaborată, fină, complexă, conștientă de cine știe ce justificări credibile pentru nemulțumirile și revendicările cu care-și justifică agresiunile cele mai barbare, mai ilegitime și mai neîndreptățite.

În atari situații, replica tiranilor (la abordări prea concesive, împăciuitoriste sau excesiv de nuanțate) e mereu alăturea cu drumul. Răspund aiurea. Se simt stimulați când ar trebui să fie înfricoșați. Nu înțeleg ce li se va întâmpla. Acționează fără cap, din impulsuri tulburi, inconștiente. Și se cred pe drumul cel bun, deși se află pe calea bătătorită spre catastrofă și infern.

Să ajungă pe acest drum și să nu mai poată face vreodată cale întoarsă, decât dacă se dau bătuți când li se plătește sec cacealmaua, îi ajută chibiții, aplaudacii, susținătorii. Doldora de ură pe Vest și pe americani, nu puțini formatori de opinie din Europa și SUA se simt ei înșiși încurajați de blufurile dictatorilor, îi cred mai tari decât sunt și le amplifică tiraniilor puterea, răspândind intens păreri puerile sau imbecile, care convin însă propagandelor dictatorilor. Nu arareori, aceste impulsionări și încurajări culmină, când nu li se poate pune frână la timp, în cataclism.

În SUA, astfel de inși se prevalează frecvent de ideile și aberațiile unor Tom Friedman de la New York Times ori John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago. Pentru Friedman și alții ca el, călătoria lui Pelosi ar fi fost o aventură ”complet iresponsabilă” și o provocare, o ”împunsătură lipsită de scrupule”.

Realitatea e la antipod. Dacă Pelosi nu se ducea la Taipei, SUA admiteau că se află la cheremul Chinei comuniste și, prin extensie, la al agresivelor și expansionistelor tiranii totalitare răsăritene, care, profitând de frica de război a Americii, îi dictează superputerii politica externă. Iată ce-ar fi fost iresponsabil.

Căci, stimulate de lașitatea SUA, tiraniile ar fi supralicitat. La fel, propagandiștii și dezinformatorii lor. Ar fi urmat noi și noi revendicări, agresiuni, cuceriri, colonizări, vărsări de sânge în masă și răstigniri de popoare dornice de libertate pe altarul ”responsabilității”, al ”scrupulelor”, al ”pragmatismului”, al ”moderației”, al ”realismului” și al împăciuitorismului.

Aterizând la Taipei, Nancy Pelosi reface în felul ei, îndrăzneț, ceea ce au realizat și trupele americane, ucigându-l cu două rachete Hellfire pe șeful Al Qaida, al-Zawahiri, mâna dreaptă a lui Osama Bin Laden, pe când rețeaua lor islamistă a executat megaatentatele teroriste de la 9/11.

Și Pelosi și mânuitorii dronei care a pus capăt carierei lui de asasin în masă antiamerican transmit același mesaj: descurajarea (inclusiv ca retribuire a dușmanilor SUA, ai lumii libere și ai civilizației iudeo-creștine) n-a fost definitiv uitată și îngropată. America încă n-a capitulat în fața inamicilor ei.