Toţi oamenii care gândesc cu propriul cap si nu cu al Antenelor știu că pseudoargumentele, în principal cele conspiraționiste (privind prezumtivi judecatori manevrati, unelte ale statului paralel) sunt intenabile.

În fond, le-au respins cu argumente imbatabile prea mulți, prea credibili. Între ei sunt mii de magistrați români si societatea civilă, infima presă independentă românească încă în viață și toți partenerii apuseni ai României.

O lume întreagă știe că Liviu Dragnea și ai săi încearcă să modifice legile justiției ca să scape de pușcărie și să-și protejeze ciracii de gratii. O știe ori părea s-o știe și a spus-o, cu alte cuvinte, președintele însuși. Până când, în mare grabă și fără o alocuțiune convingătoare, lăsată pe seama fanilor săi cei mai devotați, a desemnat-o premier (dar nu al Iranului şi Pakistanului, ci al României) pe, vai, no name-no English-Vasilica-Viorica Dăncilă.

În clipa în care Iohannis a făcut-o, culegând ropote de aplauze și urale din partea oligarhiei mafiote, a propagandei aferente, a celor prostiți de ea ad-hoc și a susținătorilor învederați ai PSD-Dragnea, s-au petrecut simultan mai multe lucruri. România a obținut un nou premier. Dar, chiar dacă n-a pierdut, totodată, un președinte, șeful statului și-a încălcat cuvântul dat și, laolaltă cu propria credibilitate, și-a pierdut o mare parte din electorat, polarizându-l și stârnind o confuzie generală, incurabilă, potențial fatală nu doar politic pentru el însuși, ci mai ales pentru țară.

Dacă discursul fanilor lui Dragnea nu merită luare aminte, net mai mult interesează argumentele celor care susțin că președintele Iohannis n-ar fi avut loc de întors. Că prevederile constituționale l-ar fi legat de mâini și de picioare. Că așa e democrația. Că, grăbindu-se, ar fi salvat țara de o criză prelungită și de o suspendare prezidențială, care l-ar fi adus la Cotroceni, pe răstimpul unei dezastruoase luni de zile, pe manechinul expirat C.P. Tăriceanu. Că Iohannis nu e și n-ar putea fi președinte-jucător. Că refuzând-o pe Dăncilă ar fi obținut o soluție și mai rea, de felul lui “decât Dan”. În fine, că anticipatele n-ar fi o soluție, căci n-ar exista o opoziție demnă de acest nume și ar câștiga o dată în plus PSD.

Dacă, așa cum e recomandabil, lăsăm faptele, Constituția și principiile democrației liberale și ale statului de drept să vorbească, iar nu frica de suspendare a lui Iohannis ori lansatoarele de ceață ale propagandei ruse și PSD-iste, am afla următoarele. Că, în termenii legii, Iohannis putea să-și țină cuvântul, optând, prin respingerea propusei Dăncilă și avansarea altor două propuneri de premieri, respinse de PSD, pentru dizolvarea Parlamentului și anticipate. Această opțiune ar fi prezentat o serie întreagă de avantaje deopotrivă personale, președintelui, precum și altele, generale, națiunii.

1) Reclamate de principiile democratice, care cer revenirea, în anumite faze, la poporul suveran, anticipatele ar fi fost justificate politic și economic de necesitatea aplanării unei crize politice fără precedent, de primejdii majore și acute pentru statul de drept și de o situație unică în istoria țării.

2) Ele ar fi dat o șansă veritabilă de a se evita expunerea României la riscuri nu doar politice, ci și economico-financiare interne și la oprobriul extern.

3) Concomitent, s-ar fi eludat confuzia, rescindarea opoziției și polarizarea generală a societății, de care profită, incontestabil, oligarhia.

4) Respingerea lui Dăncilă ar fi salvat durabil credibilitatea și onoarea președintelui, care, odată suspendat, ar fi putut spera în mod rezonabil să vadă milioane în stradă, întru susținerea sa. Nici măcar Dragnea n-ar fi putut-o ignora.

5) Fie și, pe moment, inadecvată unei sarcini ce pare a o depăși, opoziția ar fi primit o vitală gură de aer. Iar Iohannis ar fi putut orienta PNL spre o alianță politică, dând virtualei coaliții șanse apreciabile de a câștiga anticipatele. Nu întâmplător, PSD li se opune.

Dragnea știe că, oricât de bine ar sta în sondaje măsluite, și-a irosit cu siguranță, în acest an de haos, un segment considerabil din susținerea celor 18 la sută din electoratul captiv care l-a votat, fără să câștige mulți alți adepți.

În fond, de ce e nevoie de un președinte, dacă, prost sfătuit, șeful statului nu se ridică, în momente cheie, la înălțimea misiunii sale de a reprezenta adecvat și cu soluții originale, națiunea, apărându-i, totodată, interesele reale și vitale?