DW: Domnule Peymann, aţi vizitat pentru prima dată Sibiul, unde aţi participat la Festivalul Internaţional de Teatru cu spectacolul "Regele moare" de Eugène Ionesco, montat la Theater in der Josefstadt, cea mai veche scenă vieneză. Ce v-a impresionat cel mai mult în cele zece zile petrecute la Sibiu?

Claus Peymann: Este minunat să trăieşti într-o ţară în care se desfăşoară un asemenea festival de teatru, un festival al artelor, şi că aici au loc de fapt întâlniri între oameni. Dacă ne gândim că la nici zece minute de zbor face ravagii un război - este o tensiune extraordinară. Vedem cum interacţionează oamenii - aici în vreme de pace, jucând unii în faţa celorlalţi, cu multe râsete şi lacrimi, şi nu departe zboară rachete şi cad bombe. Acesta este desigur un moment special, care ne arată nouă, oamenilor de teatru, artiştilor, ce poate face arta. Anume pace fără arme. Din acest punct de vedere este o călătorie specială. Mă aflu pentru prima dată aici şi mi se pare foarte frumos. Şi satele învecinate, unde oamenii îşi mai aduc aminte de originea lor germană. Acest amestec - câteodată se mai uită şi Ceauşescu de după colţ (râde) -, dar oamenii sunt paşnici şi acest mic oraş, care freamătă de artă şi cultură, de întâlniri, te lasă fără suflu. Printre picături am apucat să vizitez şi regiunea. A fost frumos - inclusiv faptul că am avut aşa un succes cu spectacolul "Regele moare". Referitor la festival, nu cunosc ceva similar în Germania. Este totul opulent. Întregul oraşul se implică.

Am putut  să-l prezentăm publicului de la Sibiu pe marele dramaturg Ionesco, care este român. Românii pot fi mândri de artiştii lor. Am lucrat mult cu marea actriţă Joana Maria Gorvin (originară din Sibiu - n.red.). Pe dirijorul Sergiu Celibidache îl iubesc. Pe actorul Sabin Tambrea l-am angajat la Berliner Ensemble, unde a jucat în roluri de primă mărime. Teatrul este şi ceva care aduce laolaltă oameni din diverse ţări. Şi astfel am ajuns iarăşi la festivalul la care un întreg oraş freamătă şi participă. Frumos. Felicitări!

Ce aţi urmărit la montarea textului ionescian?

Ionesco a fost un mare prieten al literaturii germane. L-a cunoscut desigur şi pe Hofmannsthal şi a scris un "Jedermann" foarte modern. A fost desigur un noroc să descopăr şi să transmit acest lucru cu concursul minunaţilor actori de la Theater in der Josefstadt.

Cât de actual vi se pare Eugène Ionesco?

La Burgtheater, unde am fost director timp de 13 ani, am pus în scenă ultima mare piesă a lui Thomas Bernhard, "Heldenplatz" ("Piaţa eroilor"), care a produs o anumită schimbare în întreaga Austrie. Sau piesa "Publikumsbeschimpfung" ("Jignirea publicului") a lui Peter Handke, pe care am prezentat-o în premieră absolută. Am constatat că teatrul poate avea efect. Indiferent că a fost vorba despre Kleist, Büchner, Brecht, Peter Turrini, Jelinek, am fost mereu convins de teatrul cu mesaj politic. Dar acum, la vârsta de 85 de ani, văd lucrurile altfel.

Acum, privind retrospectiv, mă gândesc că a fost într-adevăr o iluzie, un vis, că teatrul ar putea influenţa realitatea politică. Că ar putea să-i educe pe oameni, aşa cum susţineau cândva Schiller şi Lessing, marii clasici germani. Acum văd că toate eforturile noastre rămân fără urmări, fără efect. Acum face iarăşi ravagii un război în mijlocul Europei, într-o vreme în care n-am fi crezut că este posibil aşa ceva. Dar legat de concluzia că teatrul ar putea schimba cursul lumii, în sensul lui Bertolt Brecht - încep să-mi pun un mare semn de întrebare.

Câteodată mă gândesc, în consonanţă cu Eugène Ionesco, că ceea se întâmplă este atât de absurd şi de inimaginabil, că este posibil cu noi, cu această generaţie - eu am apucat copil fiind războiul lui Hitler - ca în mijlocul Europei să ne înarmăm iarăşi până în dinţi. Nu avem banii necesari pentru refugiaţi, nu avem banii pentru imigranţi, nu-i ajutăm pe refugiaţii din Africa, pe cei care fug din calea foametei. Pentru asta nu am avut bani şi, brusc, avem miliarde pentru a finanţa acest război. Brusc există aceşti bani. Şi atunci mă întreb dacă teatrul n-ar trebui cumva să intoneze râsul sarcastic al deşertăciunii. Ionesco spune că ceea ce este logic este oricum greşit, şi corect este şi a fost suprarealismul. Aşa am realizat "Scaunele" şi "Regele moare". Întreaga ridiculozitate a acestui rege aflat pe moarte, despre al cărui sfârşit vărsăm, în final, lacrimi, înţelegând că vom muri cu toţii. Stăm aici, pe această terasă de hotel sub o umbrelă de soare, şi ştim că vom muri.

Atât de mult vi s-a schimbat perspectiva în decursul anilor de activitate la marile teatre?

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai limpede văd absurditatea unei lumi în care iarăşi se trage şi care ne înarmăm până-n dinţi. Nu vreau să devin cinic ca Heiner Müller, cu care am fost foarte bun prieten. Poate că acel "arătător didactic", concepţie iniţiată de Schiller, Lessing etc. şi Brecht, s-a atrofiat şi n-a mai rămas decât un hohot de râs despre sfârşit, despre moarte. Acest rege din piesă crede până la final că va supravieţui, cum sperăm probabil cu toţii - deşi la vârsta de 85 de ani totul devine un pic altfel. Eu nu mă mai feresc din calea morţii. Ştiu că va veni. Slăbiciunile bătrâneţii devin vizibile, memoria lasă de dorit, dimineaţa nu mai alerg 2000 de metri, dar mai pot pune în scenă şi munca îmi oferă bucurii. La 85 de ani te întrebi: este aceasta ultima montare? Sau penultima? Sau antepenultima? Cine ştie? Cu 50 de ani în urmă nu aş fi montat un text ionescian. Atunci aş fi spus: nu, trebuie să luăm lucrurile în serios, căci eram foarte german pe atunci - asta deşi i-am pus în scenă pe unii austrieci, pe Thomas Bernhard o viaţă întreagă, pe Peter Handke până astăzi. Dar acum am ajuns brusc de partea celalată, de partea marelui dramaturg român Ionesco, alături de Samuel Beckett. Este surprinzător. Aşa se modifică perspectiva.

Poate că teatrul nu poate schimba lumea, dar ultimii doi ani de pandemie au demonstrat clar ce înseamnă să trăieşti fără teatru, fără artă şi cultură.

Resposabilii pentru subvenţionarea teatrelor ar putea spune: aţi reuşit doi ani fără să se joace ceva, am putea economisi acum bani. Ar fi fatal. Ar putea exista pericolul în care să ni se spună că merge şi fără teatru. Teatrul poate cu siguranţă insufla curaj.

Şi să pună întrebări

Exact. Noi credem într-o metamorfoză prin arta teatrului, prin pictură, prin muzică. Există ceva mai frumos decât muzica? Pentru teatru, totuşi, nu-mi fac griji. Dar este posibil ca sistemul toleranţei finanţate să se năruie, dacă politicienii miopi cred că ei ştiu mai bine.

Dar de vină nu sunt doar ceilalţi, de vină suntem şi noi. Banii joacă între timp un rol prea însemnat, şi în privinţa onorariilor. Regizorii tineri cred că sunt mai buni decât Kleist, mai buni decât Molière. Eu nu asta am vrut. Am încercat mereu, ca un bun dirijor, să descopăr ceva cu totul nou într-o operă mozartiană, fără a pierde din vedere opera în sine. Asta sună probabil foarte conservator. Dar pentru mine în centru s-a aflat mereu textul iar actorii erau instrumentiştii. Regizorii sunt atunci capelmaiştri.

Aţi fost mereu un prieten al controversei. Dacă priviţi retrospectiv la îndelungata dumneavoastră carieră - la Stuttgart, Bochum, la Burgtheater în Viena sau Berliner Ensemble în capitala Germaniei -, care dintre aceste etape au însemnat cel mai mult pentru dumneavoastră?

Toate. La Stuttgart am fost rebelul nebărbierit, la Viena un enfant terrible, alături de prietenul Thomas Bernhard, care mi-a fost un fel de îndrumător şi care m-a avertizat: "Atenţie, dacă te-mbrăţişează vienezii, atunci au sigur la ei un pumnal".

Dar eu mă gândesc la următoarea piesă de teatru. Ce voi mai pune în scenă? Un Beckett sau, totuşi, Hamlet? Eu sunt ceea ce am putea numi un "Theatertier", un animal în materie de teatru şi, ca orice animal, ştiu unde se află hrana cea mai bună. Din cele 150 de montări ale mele, jumătate au fost premiere absolute. Teatrul european trăieşte din literatură. Pe primul loc se află textul, apoi actorii şi, abia la mare distanţă, urmează dirijorul. Eu sunt un dirijor foarte bun, necruţător, dar nu inventatorul. Acesta este crezul meu.

Ce noi proiecte aveţi?

Mă aflu în căutarea unei piese pentru sfârşitul stagiunii viitoare la Theater in der Josefstadt. Susţin foarte multe lecturi cu texte de Thomas Bernhard şi călătoresc foarte mult. Mă gândeam că, dacă nu mai sunt director de teatru, totul va fi ceva mai uşor. Dar nu este deloc aşa. Mi-ar fi plăcut să fiu director de circ, dar pentru asta este acum prea târziu (râde). Dar, în fond, întreaga mea viaţă am întreţinut circul din teatru. Iată că acum aveţi şi o frumoasă încheiere.

Interviu realizat de Medana Weident.