O cumplită devastare a mutilat Beirutul. Explozia celor aproape 3.000 de tone de salpetru de amoniu a ucis sute de oameni și a lăsat fără adăpost 300.000 de oameni. Uriașa deflagrație a azotatului de amoniu, care a făcut una cu pământul portul, case, străzi și cartiere i-a îndoliat nu doar pe libanezi, ci și pe toți străinii care nu și-au împietrit inima definitiv. Numeroase propuneri de asistență au fost avansate de pretutindeni responsabililor de la Beirut.

Până și vecinii israelieni trăind la sud de Țara Cedrilor, care dispun de mijloace medicale, tehnologice și logistice importante, s-au oferit să ajute. E improbabil însă ca oferta lor să fie acceptată.

Cui să-i pese de popor?

Tehnic, guvernul libanez e în stare de război cu statul evreu. Iar executivul e controlat, ca și restul țării, de gruparea Hezbollah. Teroriștii șiiți, brațul prelungit al ayatolahilor iraniei și al aliatului lor sirian de la Damasc, criminalul ucigaș al propriului său popor, Bashar al Assad, au edificat în Liban un stat în stat. Unul corupt până în măduva oaselor, condus de un premier care a anunțat că-i va "pedepsi sever" pe cei responsabili pentru cumplita catastrofă.

Or, în acest caz ar trebui, după cum pe drept reliefa o tânără libaneză intervievată de un ziar german, ca premierul să se pedepsească singur. N-ar fi, e adevărat, singurul, care ar trebui să se încuie și să arunce cheia. Dacă ar exista o justiție libaneză cât de cât demnă de numele ei, ar trebui expediată după gratii întreagă protipendadă a țării.

Nu doar pentru că ipocritele și cinicele autorități în frunte cu șeful guvernului știau de giganticul depozit de nitrat de amoniu, care e deopotrivă un îngrășământ și un explozibil. Și par să fi știut, de asemenea, că imensa cantitate de explozibil a fost păstrată în condiții cu totul nesigure în portul libanez, în pofida celor mai elementare precauții și măsuri de securitate.

Un trecut grav avariat

N-ar fi singura enormitate pe care și-o permit de ani și decenii oficialitățile din multiconfesionala Țară a Cedrilor, care a fost până anul trecut un important centru financiar regional, datorită băncilor sale controlate nu atât de stat, cât de șefii de clan din fruntea variilor grupuri religioase.

Lăsate fără o minimă supraveghere, mai-marii acestor bănci mafiote au pus pe picioare jocuri piramidale care n-aveau cum să se încheie altfel decât așa cum s-a terminat și escrocheria numită în România "Caritas": cu falimentul multora. Și cu o explozie a inflației, a cărei rată a atins un procent delirant de 80%.

După deceniul și jumătate de fierbinte conflict civil și cu interpuși, Libanul a devenit, din 1990 încoace, scena unei coexistențe precare a diverselor comunități. Cu afilierile lor tribale și religioase diferite, de la fosta majoritate creștin-maronită, devenită între timp o minoritate, la șiiții azi majoritari, și de la suniți și refugiații sirieni la druzi, oamenii acestor grupuri practică traiul într-o perpetuă excluziune mutuală.

Comunitățile se confruntă într-un soi de război rece, civil. Unul de care tot baronii locali profită, în timp ce de pe urma lui oamenii de rând de toate confesiunile nu au, ca de obicei, decât de suferit.

Un stat nenorocit de elite, nu de popor

Tragedia cumplită abătută asupra libanezilor în vestul Beirutului din vina unor autorități ticăloase i-a unit pe mulți. Și este de notat că nu puțini cetățeni de toate confesiunile s-au oferit cu admirabilă generozitate să le asigure un acoperiș celor ramași fără adăpost.

Dar problema libanezilor depășește pustiirile actuale. Calamitatea are dimensiuni nu doar religioase și economice, ci și politice. Teoretic, Libanul ar trebui să fie o democrație, dar în fapt e un stat nu mai puțin feudal și cleptocratic decât sistemul oligarhic reedificat în România de regimul Dragnea și rămas, până azi, nedemantelat.

Dar Libanul e nu doar un stat în fapt eșuat, ci și, parțial, unul terorist. Spune tot faptul că peste bastioanele corupției, care sunt executivul și administrația, tronează recipientul de rachete iraniene numit Hezbollah, o grupare considerată teroristă nu doar de americani, britanici și israelieni, ci și, mai nou, de către germani. Una care n-are probleme să-și ascundă uriașul arsenal ucigaș în cartierele de locuințe, expunând populația civilă unui permanent pericol mortal.

Încât corupția și degringolada instituțională au nășit deflagrația și au accelerat decăderea Libanului, împovărând grav trecutul unei țări splendide, ai cărei cedri au servit cândva la construcția Sfântului Templu de la Ierusalim. Vechiul rău persistă. Sporit de anemia militară și diplomatică a europenilor și de neoizolaționismul american, în speță de retragerea din Orientul Mijlociu a Statelor Unite, care, spre paguba proprie, au lăsat vaste porțiuni din zonă la cheremul tiraniilor rusă, turcă, iraniană și chineză, acest rău străvechi riscă să-i greveze durabil și viitorul.