A făcut o vâlvă nemotivată anunţul lui Victor Ponta privind decizia PSD de a merge separat în alegerile europene. De altfel, liberalii nu au fost contrariaţi, fiind ei înşişi constrânşi să propună o listă separată de apartenţa la un grup politic distinct (ALDE).

În orice caz, ştirea aceasta a fost mult supradimensionată. Mai importantă este observaţia că alegerile europene nu reuşesc să mobilizeze electoratul la urne. De ce? Nu este nevoie de o analiză prea complicată.

Între preocupările Parlamentului European şi preocupările locale (naţionale) nu există prea multe puncte de incidenţă. Dacă analizăm bilanţul unor eurodeputaţi harnici, care s-au distins în activitatea lor, vom observa că nu există nicio legătură sensibilă între ceea ce fac ei acolo şi politica românească. Au fost prea rare situaţiile în care dispute interne s-au suprapus pe dispute europene aşa cum s-a întâmplat în cazul rezoluţiei privitoare la utilizarea cianurilor în minerit, dar chiar şi în acel caz, scandalul Roşia Montana nu a fost cu adevărat în centrul luptei politice româneşti.

Nu ar trebui să ne ne lăsăm derutaţi de preocupările caricaturale ale unor eurodeputaţi români de a propune teme româneşti în plenul Parlametului European. Ele nu au niciun impact asupra activităţii generale şi, de altfel, ele sunt destinate mai cu seamă publicului din ţară. Deputaţii români caută în felul acesta să protejeze iluzia că ar apăra la Bruxelles, în vreun fel sau altul, „interesul naţional”.

O singură dată a părut să existe o coincidenţă între frământările generale din România şi problematica europeană, cu ocazia respingerii bugetului UE, dar nici atunci neputinţa structurală de a absorbi fonduri europene nu a fost cu adevărat reflectată în bătălia politică de la Bruxelles, care avea o miză diferită.

România are felul ei de a fi decalată sau pur şi simplu nereprezentată în Parlamentul European, dar în principiu peste tot se remarcă un anumit grad de inadecvare intre preocupările europene şi cele locale. Cei mai binevoitori şi mai entuziaşti eurofili, ca socialistul Martin Schulz bunăoară, cer mai multă solidaritate europeană, criticând egoismele naţionale, în timp ce criticii din partea dreaptă acuză de-a dreptul UE de comunism (Nigel Farage). Dar şi stânga şi dreapta par să fie în opoziţie, exprimând neputinţa de a schimba lucrurile în sensul dorit.

Aşadar adevărata explicaţie a absenteismului este că alegerile europene se desfăşoară într-un gol de substanţă politică. Parlamentul European are prea puţine puteri reale şi am putut constata în ultimii 2-3 ani de zile că şi Comisia Europeană pierde teren. Cel puţin cât priveşte reforma Schengen sau subiectul comerţului transfrontalier cu persoane, Comisia a părut să nu mai aibă suficientă putere pentru a-şi impune deciziile, după cum în trecut tot ea acceptase periculoase derogări de la criteriile de la Maastricht. Marile decizii se iau în altă parte. Atunci când preşedintele Traian Băsescu a anunţat că doreşte să introducă în Constituţie un prag al deficitului bugetar, el se întorsese de la o reuniune a Consiliului European.

Disproporţia dintre ceea ce decide Parlamentul European şi hotărârile adoptate în reuniunile ministeriale a devenit atât de mare, încât, mai devreme sau mai târziu, lumea se va întreba dacă bugetul acordat Parlamentului European se mai justifică. Mai ales în ţările sărace, va reveni întrebarea dacă este firesc ca un deputat european să primească indemnizaţii care, pe plan local par astronomice, câtă vreme eficacitatea lui politică tinde către zero. Iar din momentul acela o reformă, într-un sens sau într-altul, va deveni de neevitat.