Ce diferență mare față de începutul anilor '90, când a avut loc un val de violențe cu motivație rasistă în Germania. În noiembrie 1992, au murit la Mölln o femeie și două fete, iar în mai 1993 au murit cinci femei tinere și fete la Solingen. În ambele cazuri, extremiști de dreapta incendiaseră casele celor două familii de origine turcă.

Și atunci au existat ceremonii de comemorare a victimelor. Dar Helmut Kohl a evitat să participe la ele. Cancelarul federal de atunci avea Dumnezeu știe ce întâlniri mai importante, a motivat atunci purtătorul de cuvânt guvernamental, adăugând că se dorește și evitarea unui așa-numit turism de condoleanţe ("Beileidstourismus"). Formularea a fost aleasă ceva mai târziu pe lista "cuvintelor controversate" ale anului. Raționamentul lui Kohl a fost probabil unul simplu: faptele au fost catalogate drept "xenofobe", victimele erau fără excepție străini. Manifestarea empatiei pentru familiile de origine turcă afectate și pentru multe alte persoane care au trăit atunci cu spaima majoră de noi violențe nu i-ar fi adus voturi cancelarului federal. Poate, însă, a pierdut voturi nefiind prezent la acele ceremonii triste.

A făcut Germania progrese?

Desigur că este de fapt inacceptabil că violențele rasiste continuă și astăzi să coste vieți omenești în Germania. Dar măcar în modul în care abordează aceste tragedii s-ar putea spune că Republica Federală a evoluat în toți acești ani. Astăzi este de la sine înțeles ca demnitarii cei mai înalți din statul german să vină la locul faptei și să stea de vorbă cu răniții și cu familiile celor uciși. Iar la comemorările de la Hanau s-a transmis un mesaj decisiv, de care era demult nevoie: "Victimele nu erau străini".

Și cum ar putea fi altfel? Patru dintre cei omorâți erau cetățeni germani, majoritatea victimelor erau născute și crescute aici. Una din victime, Ferhat Unvar, de 22 de ani, nu a fost niciodată în ținuturile kurde ale bunicilor săi. Toate victimele locuiau aici, lucrau aici și tot aici plăteau impozite. Aici erau familiile și prietenii lor. Nu se numeau Müller, Meier sau Schmidt și nu aveau nici părul blond, dar erau - ca milioane de alți cetățeni cu rădăcini străine din Germania - parte a acestei societăți. O parte care devine tot mai indispensabilă.

Președintele federal Frank-Walter Steinmeier a ținut la Hanau din nou un discurs militant în favoarea democrației și împotriva urii. Ceea ce este bine și important. Dar este și suficient?

"Vrem să vedem şi fapte"

Victimele, familiile și prietenii lor (pentru că despre acești oameni a fost vorba miercuri la Hanau) știu foarte bine cum se simte rasismul și izolarea în Germania. Unde și cum se manifestă aceste fenomene.

Kemal Kocac, proprietar al unui chioșc la Hanau, care le cunoștea pe majoritatea victimelor, a pus punctul pe "i" în discursul său: "M-am săturat de cuvinte, vreau să văd fapte care să împiedice repetarea unor astfel de situații." Mai mult: "Nu vreau să îmi fie teamă!"

Apel la adresa întregii societăți

Acest apel, pe care Kocac la adresat "celor aflați la putere", se îndreaptă de fapt către întreaga societate germană: imaginile cu ceremoniile de doliu și de comemorare, cu lanțurile de oameni ţinând lumânări în mâini, transmise de televiziuni, nu sunt de ajuns, dar pot constitui un semnal important. Este nevoie de un "NU" foarte sonor acolo unde ura este propagată; de curaj civic, acolo unde cineva este amenințat sau atacat din cauza înfățișării, numelui sau limbii sale. Şi nu cândva în viitor, ci exact în momentul în care aceste lucruri se întâmplă. Și nu de cineva anume, ci de toți cei care sunt martori la astfel de situaţii.

Abia atunci când aceste reacții vor deveni normalitate se va putea spune că Germania chiar a progresat. Doar atunci, Kemal Kocac și alte milioane de oameni nu vor mai trebui să se teamă. Și nici să se simtă ca cetățeni de categoria a doua.