Politica externă nu funcționează după regula: mergi undeva, ajungi la o înțelegere și pleci. Chiar dacă există președinți cărora le place să creadă acest lucru, sau să-l facă, cel egiptean nu se încadrează printre ei. Președintele și guvernul egiptean au mari probleme: economia țării este într-o stare precară, o treime din populație trăiește sub limita sărăciei iar nemulțumirea crește. Dar Egiptul este văzut în continuare ca un pol de stabilitate în regiune și Al-Sisi știe că nu numai cancelara Germaniei sau premierul Israelului sau președintele Rusiei, ci întreaga regiune, de fapt întreaga lume ar face câte ceva ca lucrurile să rămână așa.

Sprijin și prevenție

Câte ceva, dar să sperăm că nu totul. Este clar că refugiații și alți imigranți trăiesc în Egipt în condiții care ar putea fi îmbunătățite. La fel de clar este că ar trebui să se pună capăt sau măcar frână business-ului traficanților de oameni și al călăuzelor. Readmisia egiptenilor cărora li s-a refuzat cererea de azil sună bine. Crearea posibilităților legale de migrație către Europa - minunat. Ajutoarele financiare pentru crearea locurilor de muncă - probabil unul dintre cele mai eficiente instrumente împotriva principalului motiv al emigrării. Toate acestea, dacă se pun în aplicare, sună a metode preventive viabile. Puțini egipteni și-ar părăsi țara pentru a veni în Europa. Și poate că rămâne așa.

Decizie și plată

Întrebarea este, cât de mare ar trebui să fie prețul. Să sprijini un stat polițienesc, un președinte autocrat și o economie clientelară, pentru că sistemul promite stabilitate? Cât valorează păstrarea haosului libian în anumite limite, astfel încât să nu se extindă în tot nordul Africii? Cât de mult, astfel încât Rusia și China să nu preia influența în regiune? Cât de mult, astfel încât în Egiptul să construiască lagăre pentru migranți - nu acum, dar poate mai târziu - astfel încât aceștia să nu vină către Europa? Din experiență, știm că înțelepciunea reprezintă un principiu de supraviețuire pentru omenire.

Africa de Nord are câteva experiențe personalizate în acest sens, cum ar fi, de pildă, Mubarak în Egipt. Sau Gaddafi în Libia. Sau Ben Ali în Tunisia. Europa are în urmă, în jurul anului 1840, o serie de experiențe revoluționare: a durat uneori decenii, dar până la urmă transformarea democratică nu a putut fi oprită. Alegerea experienței corecte și apoi aplicarea ei ar fi regula de bază a politicii (externe).

O societate civilă dezvoltată are o însemnătate majoră pentru dezvoltare și pentru lupta împotriva terorismului, a declarat cancelara Germaniei la Cairo. Un sfat bun. În ciuda tuturor experiențelor - deocamdată, în situația actuală, nu avem mai mult.

Autoare: Dagmar Engel / lp