Concluzia importantă a raportului economic de toamnă al Uniunii Europene nu este reducerea prognozei iniţiale, ci continuarea scindării comunităţii în învingători şi perdanţi. Dar ingrijorarea nu mai vine din zona ştiută. Copii problemă nu mai sunt Grecia, Spania şi nici măcar Irlanda. Irlanda a înregistrat chiar cea mai mare creştere economică din cadrul UE. Iar Spania se află deja de ceva timp pe un trend ascendent. Şi în Grecia încep să se vadă luminiţele de la capătul tunelului.

Marile probleme vin acum de la Paris şi Roma. Deficitul Franţei continuă să crească şi s-ar putea ca până în 2016 să devină cel mai mare din întregul club al monedei unice. După ani buni de stagnare, Italia nici nu iese din criză şi nici nu reuşeşte să reducă din uriaşul său munte de datorii, cel mai mare din întreaga Uniune Europeană.

Unde nu-i presiune, nu-i nici progres

Irlanda sau Portugalia s-au aflat sub presiunea creditorilor care le-au cerut reforme dure şi economii drastice. Alte state, precum ţările baltice au reuşit să depăşească dificultăţile fără intervenţii din afară. Franţa şi Italia, în schimb, s-au relaxat, în propria lor daună. Trebuie spus limpede că nu au avut nici un fel de presiuni externe. Pentru că şi Comisia Europeană, care ar trebui să vegheze la disciplinarea lor, s-a dovedit generoasă în cazul lor. Iar Banca Centrală Europeană le-a oferit destul de mult timp de respiro. Atunci când şeful BCE, Mario Draghi, promitea în 2012 să facă tot posibilul pentru a menţine euro şi să cumpere de fapt obligaţiunile statelor cu datorii uriaşe, punea practic punct turbulenţelor de pe pieţele de capital.

El a mai spus însă şi că nu poate şterge pur şi simplu reformele structurale necesare în ţările cu probleme. Pe o linie comună au mers şi comisarii, atunci când au cerut membrilor clubului euro să îşi reducă deficitele, în timp, pentru a intra pe trendul ascendent.

În realitate, lipsa de fermitate a fost greşit interpretată: după deviza 'putem renunţa la măsurile de austeritate, iar în situaţii extreme ne scot ceilalţi din impas'. La această atitudine s-a referit vice-preşedintele Comisiei Jyrki Katainen în momentul prezentării prognozei, spunând că apartenenţa la Uniunea Monetară le-a dat unor state "o falsă siguranţă".

Tot ce-i vechi nu mai revine

Atât în Italia cât şi în Franţa reformele au rămas doar la faza de anunţ. Franţa trebuie să renunţe urgent la săptămâna de lucru de 35 de ore şi să ridice vârsta de pensionare, iar Italia are nevoie de o piaţă de muncă deschisă. Că asemenea reforme sunt pericuoloase pentru clasa politică este evident. Dar întârzierile nu ajută deloc, în condiţiile în care, mai devreme sau mai târziu măsurile vor deveni obligatorii. Obligativitatea nu va fi generată de Comisia Europeană sau de Berlin, ci de globalizare.

Unde sunt politicienii curajoşi de altădată? Ce-i trecut nu mai revine. Dar de multe ori, populaţia este cu un pas înaintea politicii. Oamenii sunt dispuşi să accepte sacrificii, dacă ştiu că acestea sunt necesare şi just distribuite.

Contradicţii francezo-finlandeze

La prezentarea prognozei au luat parte cei doi comisari responsabili de resorturile în cauză. În noua structură, comisarul pentru economie este francezul Pierre Moscovici, iar finlandezul Jyrki Katainen, vice-preşedinte al Comisiei, răspunde şi de resortul destinat locurilor de muncă şi performanţelor economice. În vreme ce Katainen a cerut continuarea reformelor necesare creşterii economice, socialistul Moscovici a rămas la vechea retorică, temându-se că oamenii s-ar putea îndoi de proiectul european, dacă politica nu face posibilă crearea de noi locuri de muncă. Ar fi bine de ştiut dacă în acest scop ar accepta şi datorii mai mari.

Finlandezul a anunţat sec: soluţia pentru depăşirea crizei este o combinaţie între reformele structurale şi creşterea performanţelor economice. Nici pentru atragerea de investiţii nu este permisă majorarea datoriilor publice. Lipsă de soluţii pe model politic contra argumente raţionale - cei doi oficiali nu se puteau prezenta mai contradictoriu de atât. Publicul însă a rămas cu senzaţia că pentru comisie "totul este, oarecum în ordine."

Preşedintele comisiei, Jean-Claude Juncker ar putea să fi vizat cu noua structură un sistem de control reciproc. Dar dacă rezultatul nu se bucură de un conţinut acceptabil sau asistăm la blocaje reciproce, atunci decizia ar fi cum nu se poate mai nefericită. Această evoluţie la dublu, confirmă mai degrabă temerile criticilor modelului Juncker.