Mike Pompeo şi-a căutat un cadru familiar pentru primul său discurs de politică externă important. Şi în privinţa conţinutului, noul secretar de stat american a rămas pe tărâm cunoscut. Deja cu trei ani în urmă Pompeo s-a pronunţat vehement împotriva înţelegerii atomice cu Iranul, în faţa Heritage Foundation, organizaţie conservatoare de dreapta. În discursul rostit luni, el s-a exprimat în termeni similari, dar de această dată cu mai multă greutate, conferită de funcţia pe care o ocupă şi de sprijinul preşedintelui.

Nu există bază comună de discuţii

Nu numai că se pot critica, dar trebui criticate multe din cele întreprinse de Iran în regiunea Orientului Mijlociu. La fel şi modul în care regimul gestionează politica internă. Dar felul în care Pompeo o face îi ia din credibilitate. Alăturarea selectivă a unor presupuse fapte, răsturnarea sau chiar ignorarea unor evenimente care au avut loc fac îndoielnică existenţa unei baze comune de discuţii între SUA şi UE în privinţa Iranului. Despre o bază comună între Teheran şi Washington nici nu poate fi vorba.

La Washington se tot afirmă că SUA negociază de pe poziţii de forţă. Dar Pompeo şi administraţia Trump nu negociază. Ei dictează. Cele 12 revendicări ale lui Pompeo la adresa Iranului urmăresc de fapt o capitulare a regimului de la Teheran. În caz contrar este ameninţat cu o strangulare economică totală. În esenţă, ministrul de Externe american a declarat Iranului război economic, enumerând concomitent o întreagă "coaliţie a voluntarilor". Pompeo a declarat de asemenea că aşteaptă ca acesteia să i se alăture şi partenerii europeni, deşi ştie că aceştia intenţionează să menţină în vigoare înţelegerea atomică ci Iranul, prescurtat JCPOA. De asemenea, Pompeo a cerut în discursul său instituţiilor de la Bruxelles că cedeze în favoarea Casei Albe deciziile în materie de  politică externă, comercială şi de securitate.

Poporul iranian, la care responsabilul s-a referit de mai multe ori în discursul său, nu poate evita nenorocirea cu care este ameninţat decât printr-o schimbare de regim. Acesta este mesajul subînţeles al şefului Departamentului de Stat. La fel de clar se înţelege că SUA lucrează la această schimbare de regim. Poate că în SUA s-a uitat că tocmai americanii au răsturnat în 1953 primul guvern democratic ales în Iran. Dar iranienii cu siguranţă nu au uitat.

Adepţii liniei dure întăresc adepţii liniei dure

Însărcinata UE pentru politică externă, Fedrica Mogherini, explică pe drept cuvânt că acordul nuclear nu a fost niciodată menit să clarifice toate litigiile existente în relaţiile cu Iranul. Dar mai ales discursul lui Pompeo nu a explicat deloc cum va deveni regiunea mai sigură prin denunţarea unilaterală a acordului atomic. Nici cum se va exercita astfel o mai mare influenţă asupra regimului de la Teheran.

Cert este că adepţii liniei dure de la washington îi întăresc pe omologii lor de la Teheran. Conceptul aplicat de Germania în timpul Războiului Rece, cel al "transformării prin apropiere" a fost abandonat de Washington înainte să fi apucat să dea roade în Iran. Să nu uităm că Iranul nu a avut deloc de câştigat de pe urma JCPOA ca urmare a boicotării de către Trump a acfestei înţelegeri.

Europa se află în faţa unei decizii dificile. Washington cere capitalelor europene să sprijine o politică pe care acestea o cred greşită. Dacă Europa va rămână credincioasă convingerilor sale falia din relaţiile transatlantice se va adânci iar Bruxelles-ul se va apropia de Rusia şi China, celelalte semnatare ale acordului nuclear. Dar există temerea că Washington va demonta pe termen lung unitatea europeană conform dictonului "divide et impera".  În plus, Bruxelles-ul nu prea are cum să se apere de presiunile sancţiunilor americane asupra firmelor europene.

Felix Steiner